Vasile Stancu

Curs de greacă biblică pentru începători


Cuprins Lecția 1 Lecția 2 Lecția 3 Lecția 4 Lecția 5 Lecția 6 Lecția 7 Lecția 8 Lecția 9 Lecția 10 Lecția 11 Lecția 12 Lecția 13 Lecția 14 Lecția 15 Lecția 16 Lecția 17 Lecția 18 Lecția 19 Lecția 20 Lecția 21 Lecția 22 Lecția 23 Lecția 24 Lecția 25 Lecția 26 Lecția 27 Lecția 28 Lecția 29 Lecția 30 Lecția 31 Lecția 32 Paradigme Vocabular Grec-Român

Introducere

De unde vine acest material și cui i se adresează

Presupun că cei care vor parcurge materialul acesta sunt persoane doritoare să se familiarizeze cu limba greacă veche din poziția de începători entuziaști; dacă e așa, atunci suntem chiar 'colegi de de clasă', căci eu însumi mă consider așa ceva. Ideea acestui material a apărut la scurtă vreme după ce am încheiat un studiu bazat pe prima jumătate a manualului lui Gresham Machen: am dorit să continui cumva și, negăsind o altă posibilitate de a continua studiul într-o manieră cât de cât sistematică, m-am gândit să pun aceste lecții într-un format accesibil prin Internet și să invit la studiu pe oricine ar vrea să se alăture. Ne-am pune întrebări și am încerca să dăm răspunsuri etc... Și chiar de nu se va găsi niciun doritor, voi rămâne desigur cu un oarecare câștig, căci scriind aceste lecții mă supun singur unui proces de studiu sistematic și riguros.

Întreba cineva odată: "Și după ce trec de primul an de studiu ca începător, cam cât ar mai dura ca să devin avansat?" "Vreo treizeci de ani...", veni de undeva un răspuns hâtru. Nu sunt chiar sigur dacă așa o fi; ceea ce cred însă este că odată ce rădăcinile s-au prins bine, ceea ce urmează este o perioadă de studiu care nu se termină niciodată, căci lucruri noi și diverse detalii vor apărea tot timpul în calea celui ce avansează de la starea de începător către o stare de tot mai bun cunoscător al acestei limbi. Sunt aproape sigur că cel care a ajuns să citească și să înțeleagă cu relativă ușurință textele Noului Testament va dori să-și extindă interesul spre greaca clasică, spre dialectul folosit de Herodot și spre greaca homerică. Și apoi, dacă tot a ajuns să stăpânească un vocabular atât de important cantitativ, care se regăsește în mare măsură și în greaca vorbită astăzi, cum să nu-și dorească să învețe și greaca modernă?

Există, desigur, manuale foarte bune pentru studiul limbii eline, publicate de autori cu reputație excepțională, precum și diverse surse disponibile în mediul online. M-am gândit să adaug totuși la toate acestea o variantă de studiu bazată pe manualul pe care l-am folosit la primul meu contact cu limba greacă (New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen, MacMillan Publishing Company, 1923), deoarece mi se pare că dozează foarte bine ritmul de studiu, încât studentul începător va prinde curaj chiar de la primele lecții.

Părerile sunt împărțite printre specialiști în ceea ce privește metoda cea mai potrivită de studiu: de exemplu, este bine sau nu să se exerseze compunerea în limba greacă încă din fazele incipiente de studiu? Să fie primordiale exercițiile de gramatică, sau cele de citire/traducere? Oricare ar fi principiile pe care se bazează metoda de învățare a unei limbi ce nu se mai vorbește, criteriul principal de evaluare a metodei este acela al eficienței cu care studentul ajunge să înțeleagă bine acea limbă astfel încât să-i poată citi textele cu încredere și plăcere.

În cea mai mare parte a materialului, textele grecești folosite în exemplificări și exerciții de traducere nu sunt identice cu cele care apar efectiv în Noul Testament, ci sunt reduse la o formă cât mai simplă posibil, care să reflecte subiectele de gramatică tratate în lecția respectivă. Astfel, vocabularul fiecărei lecții se aplică direct materialului studiat în acea lecție; pe de altă parte, studentul care este deja familiarizat cu textul românesc al Noului Testament nu va fi tentat să recurgă la versiunea românească a textului pe care o are în memorie, atunci când rezolvă un exercițiu de traducere din greacă în română, ci va trebui să facă apel la cunoștințele acumulate din conținutul lecțiilor.

Conținutul materialului

Materialul acestui curs păstrează în general structura și metoda folosită de Machen, dar el nu este o traducere riguroasă a acelui manual; și cred că nici n-ar fi potrivit să fie, cel puțin din considerentele de mai jos:

- Diversele forme gramaticale grecești se pot explica mai bine unui vorbitor de limbă română folosind instrumentele gramaticii limbii române, și nu cele specifice limbii engleze; unele din exemplele oferite în acest sens au fost adaptate corespunzător.
- Pronunția este importantă: în lipsa unui sistem de pronunție aplicat cu consecvență, limba studiată nu se poate fixa în memorie. Am inclus în acest material explicații și modele audio care să-l ajute pe student să-și însușească un astfel de sistem. Aceste modele sunt, desigur, subiective; dar până la urmă chiar sistemele propuse de specialiști sunt oarecum subiective, căci nu există unanimitate de păreri în legătură cu acest subiect.
- Acolo unde am socotit necesar, explicațiile au fost suplimentate folosind informații obținute din alte surse.

Extras din prefața autorului

(Acest material este o traducere adaptată după cartea lui Gresham Machen, New Testament Greek for Beginners, The Macmillan Company, 1923. El este destinat în special celor care încep studiul limbii grecești a Noului Testament fără să aibă neapărat cunoștințe prealabile de greacă, sau ale căror cunoștințe sunt atât de limitate încât au nevoie să reia studiul elementar al acestei limbi.)

Cartea este un manual de studiu și nu o gramatică descriptivă. Ca manual de studiu, ea este astfel alcătuită încât să se realizeze un bun echilibru între exersarea citirii și asimilarea limbii; într-o gramatică descriptivă, de exemplu, regulile pot fi formulate într-o formă foarte succintă, ceea ce nu s-ar potrivi acestui cadru. Au fost introduse aici acele explicații pe care autorul le-a considerat a fi esențiale. Mai mult decât atât, într-o gramatică descriptivă exemplele folosite trebuie să fie în concordanță cu ceea ce se află efectiv în Noul Testament, pe când în această carte exemplele sunt reduse pe cât posibil la forme cât mai simple, care nu apar întotdeauna în cărțile Noului Testament. În acest fel, în orice fază a studiului, vocabularul poate fi adaptat la ceea ce s-a studiat de fapt, evitatându-se notele de subsol confuzionante. Este extrem de important ca aspectele gramaticale să fie abordate câte unul, pe rând. Folosirea exemplelor luate din Noul Testament ar umbri adesea explicațiile cu cuvinte noi și cu utilizări subsidiare, cu care studentul nu este familiarizat, încât aspectul gramatical în discuție ar deveni cu totul obscurizat. Desigur, exemplele au fost alese cu grijă, astfel încât să se introducă doar acele utilizări care sunt comune limbii Noului Testament.

Calitatea de manual de studiu a acestei cărți a determinat și alegerea modului de organizare a materialului. Abordarea se limitează la câteva aspecte esențiale, fără a se încerca o prezentare a bogăției și flexibilității reale a limbii Noului Testament, lucruri care pot fi descoperite doar prin lectură. Această limitare poate stârni critici, cum ar fi de exemplu în ceea ce privește tratamentul participiilor. Autorul este pe deplin conștient de caracterul fundamental non-temporal al timpilor participiului și de marea varietate a nuanțelor de gândire pe care participiul le poate exprima. Dar până la urmă este foarte important ca studentul începător să înțeleagă clar distincția dintre participiul prezent și participiul aorist, iar această distincție poate fi înțeleasă cu claritate la început doar prin apelarea la modul nostru temporal de gândire. Numai atunci când ceea ce este simplu și uzual a fost bine imprimat în mintea studentului prin repetiție, cu răbdare, aspectele mai fine și mai dificile pot fi abordate în siguranță.

Mai mult, analiza participiului a fost aprofundată în carte cât de mult a fost posibil, astfel încât să se poată aloca timp suficient pentru a exersa utilizările pe care acesta le implică. Experiența arată că pentru studiul limbii grecești a Noului Testament participiul este aproape problema centrală a întregii chestiuni.

O atenție specială a fost acordată exercițiilor. Până la ultimele câteva lecții (și atunci numai la exercițiile de traducere din greacă în română), propozițiile, în cea mai mare parte, nu au fost luate din Noul Testament, deoarece cartea este destinată să fie un manual de studiu al limbii grecești, și nu un stimulent de memorie pentru versiunea românească a Bibliei. Într-o fază ulterioară a studiului limbii grecești a Noului Testament, memoria studentului în ce privește Biblia românească nu este neapărat un dezavantaj, deoarece citirea repetată a unor pasaje deja familiare va fixa adesea în minte înțelesul unui cuvânt mult mai bine decât simpla învățarea a unui vocabular. Dar în fazele de început, un astfel de ajutor va face mai mult rău decât bine. La exerciții s-a căutat să fie prezentate formele și utilizările gramaticale care au fost discutate în aceeași lecție și de asemenea să se păstreze în minte în mod constant, în orice nouă relație, cele mai importante utilizări care au fost discutate anterior.

Vocabularele au fost limitate la cuvintele care sunt foarte comune în Noul Testament, sau care necesită explicații speciale. Peste tot s-a făcut efortul de a introduce aceste cuvinte în exemple și exerciții. A învăța liste de cuvinte, dacă aceste cuvinte nu sunt folosite de fapt, este o pierdere de timp.

Introducerea autorului (traducere)

În perioada clasică, limba greacă cuprindea mai multe dialecte, dintre care se disting trei mari familii: dorică, eolică și ionică. În secolul V înainte de Hristos, una din ramurile ionice, atica, a obținut supremația, în special ca limbă a literaturii în proză. Dialectul atic a fost limba Atenei în gloria ei – limba lui Tucidide, Platon, Demostene și a majorității celorlalți mari autori de proză ai Greciei.

Au fost mai multe cauze care au făcut ca dialectul atic să devină dominant în lumea vorbitoare de limbă greacă. Pe primul loc trebuie pus geniul scriitorilor atenieni. Dar și importanța politică și comercială a Atenei a avut efectele ei. O mulțime de străini veneau în contact cu Atena prin relații politice, războaie și comerț, iar coloniile ateniene au extins influența orașului mamă. Imperiul atenian s-a fărâmițat însă repede. Atena a fost cucerită de Sparta în războiul peloponeziac, iar apoi, pe la mijlocul secolului IV înainte de Hristos, împreună cu alte cetăți grecești, a ajuns sub dominația regelui Macedoniei, Filip. Influența dialectului atic a supraviețuit însă pierderii puterii politice; limba Atenei a devenit și limba cuceritorilor ei.

Macedonia nu a fost inițial un regat grecesc, dar a adoptat civilizația dominantă a vremii, care era civilizația Atenei. Învățătorul fiului lui Filip, Alexandru cel Mare, a fost Aristotel, filosoful atenian; iar acest fapt este doar una din indicațiile cu privire la condițiile acelor timpuri. Cu o rapiditate extraordinară, Alexandru s-a făcut pe sine stăpânul întregii lumi răsăritene, iar triumful armatelor macedonene a fost și triumful limbii grecești în forma sa atică. Imperiul lui Alexandru s-a destrămat imediat după moartea sa în 323 î.H., dar regatele în care acesta s-a divizat au fost, cel puțin în ceea ce privește curtea și clasele guvernatoare, regate grecești. Astfel, cuceririle macedonene au însemnat elenizarea Răsăritului, sau în orice caz o accelerare enormă a procesului de elenizare care începuse deja.

Romanii, când în secolele II și I înainte de Hristos au cucerit partea estică a lumii mediteraneene, nu au făcut nicio încercare de a suprima limba greacă. Dimpotrivă, cuceritorii au fost ei înșiși cuceriți în mare măsură de către cei pe care-i cuceriseră. Roma însăși intrase deja sub influență grecească, iar acum se folosea de limba greacă în administrarea părții estice a vastului său imperiu. Limba Imperiului Roman era mai degrabă greaca decât latina.

În secolul I după Hristos, greaca a devenit astfel limbă internațională. Limbile antice ale diferitelor țări au continuat într-adevăr să existe, multe districte fiind bilingve – limbile locale coexistând cu limba greacă. Dar cel puțin în marile orașe din tot imperiul – în est, cu siguranță – limba greacă era înțeleasă. Chiar și în Roma exista o largă populație vorbitoare de greacă. Nu este surprinzător faptul că epistola lui Pavel către biserica romană a fost scrisă nu în latină, ci în greacă.

A trebuit însă ca limba greacă să plătească un preț pentru această enormă extindere a influenței sale. Ea a suferit, în procesul de cucerire, importante schimbări. Dialectele grecești, altele decât cel atic, cu toate că au dispărut aproape complet înainte de începutul erei creștine, au exercitat o influență cosiderabilă asupra limbii grecești a noii lumi unificate. Mai puțin importantă, fără îndoială, decât influența dialectelor grecești, și mult mai puțin importantă decât s-ar aștepta, a fost influența limbilor străine. Dar s-au manifestat cu putere influențe de o natură mult mai subtilă și mai puțin tangibilă. Limba este o reflexie a obișnuințelor intelectuale și spirituale ale oamenilor care o vorbesc. Proza atică, de exemplu, reflectă viața spirituală a unui mic oraș-stat, care a fost unit printr-un puternic patriotism și o glorioasă tradiție literară. După timpul lui Alexandru însă, vorbirea atică nu mai era limba unui mic grup de cetățeni care trăiesc în cea mai strânsă asociere spirituală; dimpotrivă, ea a devenit mediul de comunicare pentru oameni de cele mai diverse condiții. Nu este de mirare deci că limba noii ere cosmopolite a fost foarte diferită de dialectul atic original din care s-a născut.

Această nouă limbă internațională care a prevalat după Alexandru a fost numită pe bună dreptate Koiné. Cuvântul "Koiné" înseamnă "comun"; aceasta este o denumire adecvată pentru limba care a fost un mediu comun de comunicare pentru diverse popoare. Koiné este deci limba greacă internațională care a prevalat cam din anul 300 î.H. până la finele istoriei antice în jurul anului 600 d.H.

Noul Testament a fost scris în această perioadă Koiné. Din punct de vedere lingvistic, această limbă este strâns unită cu traducerea grecească a Vechiului Testament, numită "Septuaginta", care a fost realizată la Alexandria în perioada care a precedat era creștină și cu anumite scrieri creștine de la începutul secolului II după Hristos, asociate în mod obișnuit cu "Părinții Apostolici". În acest grup de trei, limba Noului Testament este fără îndoială supremă, dar în ceea ce privește instrumentul exprimării, scrierile din acest grup sunt legate între ele. Unde trebuie deci plasat acest grup în dezvoltarea dialectului Koiné?

S-a observat că limba Noului Testament diferă evident de cea a marilor autori de proză atică cum ar fi Tucidide, Platon sau Demostene. Acest lucru nu este de mirare; el se poate explica ușor prin secolele care s-au scurs și prin modificările importante pe care le-a implicat noul cosmopolitism. Dar altceva este și mai surprinzător, și anume faptul că limba Noului Testament diferă nu numai față de cea a autorilor de greacă atică, folosită cu patru secole mai devreme, ci și de cea a scriitorilor greci din chiar perioada în care Noul Testament a fost scris. Greaca Noului Testament este, de pildă, foarte diferită de cea a lui Plutarh.

Această diferență s-a explicat la un moment dat prin ipoteza că Noul Testament ar fi fost scris într-un dialect iudeo-grec, puternic influențat de limbile semitice – ebraică și aramaică. Mai târziu însă, o altă explicație a câștigat tot mai mult teren; această nouă explicație a primit un important impuls prin descoperirea în Egipt a "papirusurilor non-literare". Până atunci, Koiné era cunoscută specialiștilor aproape exclusiv prin literatură, dar pe la sfârșitul secolului XIX au fost descoperite în Egipt – unde atmosfera uscată a permis păstrarea nealterată a unor materiale antice fragile – un număr mare de documente, cum ar fi testamente, chitanțe, petiții și scrisori private. Aceste documente nu sunt "literatură". Multe dintre ele erau destinate a fi citite o singură dată, după care ar fi fost aruncate. Ele folosesc limba vorbită a vieții de fiecare zi, și nu limba finisată a cărților. Din cauza deosebirii importante față de limba folosită de scriitori precum Plutarh, aceste documente au relevat cu claritate faptul interesant că în perioada Koiné era o mare diferență între limba literară și limba de fiecare zi. Literații acelei perioade imitau marile modele atice cu mai multă sau mai puțină exactitate; ei mențineau o tradiție literară artificială. Scriitorii mărunți ai papirusurilor non-literare, pe de altă parte, nu imitau nimic, ci pur și simplu se exprimau pe ei înșiși, fără afectare, în limbajul omului obișnuit.

S-a descoperit astfel că limba Noului Testament, în diferitele aspecte în care aceasta diferă de literatura perioadei Koiné, este în armonie cu papirusurile non-literare. Această descoperire sugerează o nouă ipoteză prin care se explică aparenta particularitate a limbii Noului Testament. Se presupune acum că impresia de particularitate pe care a imprimat-o greaca Noului Testament în mintea cititorilor moderni este cauzată pur și simplu de faptul că până nu demult cunoștințele noastre cu privire la limba vorbită și cea literară din perioada romană au fost limitate. În realitate, se spune, Noul Testament este scris pur și simplu în forma populară a dialectului Koiné care se folosea în orașele din toată lumea vorbitoare de limbă greacă.

Această ipoteză conține fără îndoială un important element de adevăr. Limba Noului Testament nu este vreo limbă artificială a cărților, și nici un jargon iudeo-grecesc, ci o limbă naturală și vie a acelei perioade. Totuși, influența semitică nu trebuie subestimată. Autorii Noului Testament au fost aproape toți iudei și erau cu toții puternic influențați de Vechiul Testament. În particular ei erau influențați, în ceea ce privește limbajul, de Septuaginta, iar Septuaginta era influențată, așa cum era cazul majorității traducerilor antice, de limba originalului. Septuaginta a mers până departe în producerea unui vocabular grec pentru a exprima lucrurile cele mai adânci ale religiei Israelului. Iar acest vocabular a avut o influență profundă asupra Noului Testament. Mai mult, originalitatea autorilor Noului Testament nu trebuie nici ea ignorată. Ei au intrat sub influența unor convingeri noi, de o natură transformatoare, și acele convingeri noi au avut efectul lor în sfera limbajului. Unor cuvinte comune a trebuit să li se dea sensuri noi și mai înalte, oameni obișnuiți fiind ridicați către un tărâm mai înalt printr-o experiență nouă și glorioasă. Nu este surprinzător deci că, în ciuda asemănărilor lingvistice de detaliu, cărțile Noului Testament, chiar și ca formă, sunt mult diferite de scrisorile care s-au descoperit în Egipt. Autorii Noului Testament au folosit limba comună, vie a acelor timpuri, dar au folosit-o pentru a exprima gânduri non-comune, iar limba însăși, în aces proces, a fost într-o oarecare măsură transformată. Epistola către Evrei arată că chiar și arta conștientă poate fi folosită ca instrument de profundă sinceritate, iar epistolele lui Pavel, chiar și cea mai scurtă și mai simplă dintre ele, nu sunt nicidecum notițe private care urmează a fi aruncate precum scrisorile descoperite în grămezile de gunoi din Egipt, ci scrisori adresate de un apostol bisericii lui Dumnezeu. Limba populară cosmopolită a lumii greco-romane și-a slujit bine scopul său în istorie. Ea a dărâmat barierele rasiale și lingvistice. Și, într-un moment al existenței sale, a devenit sublimă.