Pronunția

Încă de la primul contact cu limba greacă veche, orice student va simţi probabil nevoia de a urma un sistem riguros de pronunţie; de la primele încercări de exersare a declinărilor, când va încerca să-şi amintească, scriind din memorie fără să consulte manualul, o succesiune precum anthropos - anthropou - anthropo etc., își va pune probabil întrebarea: „Oare cum se scrie anthropon: cu omega sau cu omicron? Parcă era şi unul şi celalalt, dar ce era primul o şi ce era al doilea? Hmmm... dacă aş şti cum să pronunţ cele două litere astfel încât să fie distincte fonetic, proababil că mi-aş aminti mai uşor cum se folosesc ele corect...”

Primele semnale pe care studentul începător le va primi în acest sens vor fi, probabil, descurajatoare. „Nu este atât de important acest lucru”, îi va zice cineva; „esenţial este în primul rând să fii în stare să citeşti texte (şi nu neapărat cu voce tare), fiindcă activităţile legate de utilizarea directă a acestei limbi tind să fie esenţialmente unidirecţionale: întotdeauna dinspre o sursă oarecare spre tine, iar rezultatul studiului va fi în general exprimat într-o limbă modernă. Pe de altă parte, cititul acesta nu trebuie să fie neapărat cursiv. Atunci când studiezi un text oarecare, ce anume te-ar putea îndemna să legi sunetele în aşa fel încât să sune frumos, armonios? Este o limbă moartă: cine o va folosi pentru a comunica cu alţi oameni? Da, să zicem că vei fi nevoit din când în când să scrii, dar asta numai atunci când vei avea nevoie să faci referinţe la un text sau un cuvânt oarecare”. S-ar mai găsi probabil şi cineva care să adauge: „Oricum, nimeni nu este în stare în zilele noastre să reconstituie cu acurateţe sistemele de pronunţie folosite în antichitate. Avem acces doar la explicaţii limitate din partea unor gramaticieni greci din vechime, iar acestea privesc aspecte ale oratoriei sau declamării pe scenă şi nu ale rostirii în conversaţiile obişnuite între oameni”. În fine, există o mulţime de moduri de abordare a acestui subiect. Rezultatul? O la fel de mare mulţime de manifestări concrete, diferite de la un propunător la altul. (Vezi, de exemplu, aici). Apoi, mai toate manualele descriu cum ar trebui să se pronunţe cutare sau cutare sunet, dar în general, la sfârşitul prezentării, concluziile vor tinde să relaxeze sitemul de reguli, îngăduind adaptarea regulilor fonetice grecești la limba maternă a celui care studiază.

Sistemele de pronunție tradiționale

Până în secolul XV, înainte ca limba elină să se răspândească în Occident, modul de pronunţie folosit pentru scrierile antice s-a adaptat probabil schimbărilor ce s-au produs în greaca vorbită, grecii fiind cei care gestionau toate aceste lucruri, iar pentru ei era probabil foarte natural ca evoluţia sistemului de pronunţie în limba lor să se aplice şi limbii clasice, din care de fapt deriva limba vorbită de ei. Învăţatul german J. Reuchlin (1445-1522) era adeptul pronunţiei practicate de grecii din timpul său. În principal, caracteristicile acestui sistem de pronunţie (numit reuchlinian) sunt următoarele:

Acest sistem de pronunţie nu-şi poate dovedi deplina legitimitate decât pentru perioade mai târzii decât cea clasică. El înglobează unele neconcordanţe inexplicabile între cuvântul scris şi cel rostit. Aceste probleme au fost evidenţiate mai ales de cei ce au studiat textele greceşti clasice în versuri.

Poetul Cratinus din secolul al V-lea î.H. redă, în lucrarea sa Διονυσαλέξανδρος, behăitul oilor prin cuvintele βῆ, βῆ (ὁ δ’ ἠλίθιος ὣσπερ πρόβατον βῆ βῆ λέγων βαδίζει, "nebunul umblă zicând ‘bee, bee’, ca oaia"), ceea ce, în sistemul de pronunţie reuchlinian s-ar citi vi, vi, lucru care, evident, nu concordă cu impresia reală pe care o au oamenii - indiferent de limba pe care o vorbesc şi timpul în care trăiesc - despre cum face oaia. Este deci limpede că a existat o perioadă în care η se pronunța ca un 'e' lung și nu ca 'i' cum se face în greaca modernă.

Erasmus din Rotterdam (1466-1536) a adus o seamă de argumente împotriva unui astfel de sistem de pronunţie, fiind adeptul unei pronunţii ad litteram, atribuind fiecărui semn alfabetic un sunet distinct. Acest sistem de pronunţie se mai numeşte erasmian. Erasmus a combătut aplicarea sistemului pronunției moderne limbii grecești antice prin următoarele argumente:

- este lipsit de logică să existe mai multe semne pentru acelaşi sunet, fără o motivație etimologică.

- se poate constata că în inscripții antice încrustate în piatră de către oameni simpli - care ar fi putut cu uşurinţă să greşească din pricina unor erori de pronunţie - arareori se întâlnesc greşeli în acest sens.

- există forme gramaticale ce se deosebesc între ele prin semne care în sistemul de pronunţie reuchlinian ar fi pronunţate exact la fel; alternanța vocalică cu rol morfologic n-ar mai avea sens dacă, de exemplu, ει/ι s-ar pronunța la fel, adică 'i'. Exemplu: ἔλειπον = lăsam; ἔλιπον = am lăsat.

- modul în care latinii au transliterat unele cuvinte greceşti în limba lor vine de asemenea în sprijinul unui sistem de pronunţie ad litteram. (Ex: phoenix ≺ φοίνιξ = roșu; aether ≺ αἰθήρ = aer).

- gramaticienii greci antici au arătat că η față de ε este precum ω față de ο, adică η = ε+ε; ω = ο+ο.

Ce alegem?

Sistemul de pronunție pe care-l propunem aici se bazează pe următoarele principii:

1. Aplicăm sistemul fonetic al limbii grecești moderne ^(*1) în măsura în care acesta nu creează dificultăți importante sau confuzii în legătură cu aplicarea regulilor de accentuare ^(*2) și, desigur, un limbaj articulat, în sensul cel mai obișnuit ^(*3) .

^(*1) Modelele audio pentru neogreacă folosite în acest material se bazează pe tutorialul numit φιλογλοσσία.

^(*2) Acesta este un exemplu de neogreacă (o placă cu numele unui oraș) unde unele reguli de accentuare pentru greaca veche nu sunt, evident, aplicate:


Dacă acest text ar fi găsit în Noul Testament, presupunem că ar fi accentuat astfel: Ν.Αγαθουπόλη, conform regulii definite (și în mod sistematic respectate în textul NT) în materialul privitor la accent, iar motivul ar fi acela că, aici, silaba ultimă ar fi lungă. Evident, η în acest exemplu este o vocală scurtă, echivalată unui 'i'. Credem că ar fi o pierdere pentru vechea limbă elină dacă am transforma într-o vocală scurtă toate vocalele și diftongii care în neogreacă se pronunță toți la fel, adică 'i': unele din definițiile și regulile de accentuare ar deveni simple noțiuni teoretice fără vreo aplicație practică.

^(*3) Să considerăm, de exemplu, cuvintele οἱ υἱοί în ἐλεύθεροί εἰσιν οἱ υἱοί. Dacă am folosi pronunția neogreacă, acestea ar suna într-un fel pe care cu greu l-am recunoaște ca limbaj articulat: eleftheri isin i ii].

De exemplu, vom pronunța β ca ‘v’ și nu ca ‘b’. Facem asta în principal pentru că grecii de astăzi fac așa; și ar fi normal să dorim a ne extinde interesul de studiu al limbii grecești de la greaca veche la neogreacă - și de fapt la greaca din toate timpurile, un fel de ‘greacă totală’.

Pentru grecul de astăzi sunetul ‘b’ corespunde combinației μπ. De exemplu, μπανάνα sau μβίρα – cuvinte din greaca modernă – se pronunță ‘banana’, respectiv ‘bira’. Dacă conversăm cu un grec astăzi și aplicăm literei β sunetul ‘b’, ne vom face mai greu înțeleși; pe de altă parte, faptul că spunem ‘v’ acolo unde avem β nu provoacă nicio dificultate în sistemul fonetic pe care-l aplicăm limbii grecești antice. Trecerea de la greaca veche la cea modernă va fi astfel mai ușoară și fără compromisuri importante.
(Dar poate va zice cineva, «Cum vom citi atunci cuvintele lui Cratinus … ὣσπερ πρόβατον βῆ βῆ λέγων…?». Socotim compromisurile de acest gen ca fiind minore și acceptable).

2. ‘Martorul’ principal pe care-l vom invoca atunci când judecăm măsura în care aplicăm sistemul fonetic al limbii grecești moderne limbii grecești vechi este sistemul de accentuare în limba greacă veche.

Socotim că cei ce au inventat și promovat sistemul de accentuare a limbii grecești vechi, aplicat tuturor textelor vechi pe care le avem astăzi la îndemână în formă tipărită, au făcut asta pentru a conserva pronunția, așa cum o cunoșteau ei din perioada anterioară lor și care probabil dădea semne de modificare. Oamenii aceia vedeau cum se alterează fonetica limbii lor în vorbirea unora și au dorit să ofere un standard comun la îndemâna oricui. Era vremea în care limba greacă devenea ‘internațională’ odată cu extinderea imperiului grecesc. Învățarea limbii nu mai era restrânsă la națiunea greacă, ci se răspândea în toată lumea. Dacă limba maternă se învață în mod natural, în familie și în comunitatea în care copilul crește, o limbă străină are nevoie să se definească în mod mai riguros pentru a fi corect învățată.

Nu e greu să înțelegem aceste lucruri, fiindcă avem sub ochii noștri exemplul limbii celei mai larg răspândite astăzi: engleza. Totuși, oricine a ajuns să aibă suficientă experiență în a comunica în această limbă cu oameni din felurite colțuri ale lumii, va fi de acord cu ceea ce spunea cineva când opina că cea mai răspândită limbă astăzi este engleza-prost-vorbită. O reclamă spunea undeva despre un produs oarecare cum că ‘all is in ze box’, recunoscând astfel că deja există o tendință consolidată de a pronunța englezescul 'th' altfel decât ar fi corect. Apoi reclama care îl înfățișează pe un tânăr ofițer al pazei de coastă în dialog cu căpitanul unui vapor care era în pericol și care striga prin radio-emițător «We are sinking! We are sinking!», la care tânărul ofițer replică foarte calm, «Ănd uat ar iu sinching ăbaut?», este de asemenea sugestivă în acest sens.

Ce anume însă nu vom face? De exemplu, nu vom pronunța ευ ca ‘ev’ sau ‘ef’ cum se face în neogreacă, fiindcă i-am lua astfel acestuia calitatea de diftong și deci unele din regulile de accentuare corespunzătoare diftongilor n-ar mai avea sens.

Prezentăm mai jos modul de pronunție a fiecărei litere a alfabetului și a diferitelor combinații de litere. Pentru comparație și pentru a putea înțelege de ce unele aspecte ale foneticii moderne dorim să le menținem și în fonetica limbii grecești vechi iar altele nu, vom construi un tablou paralel referitor la cele două generații ale acestei limbi.

Desigur, greaca veche însăși cuprinde mai multe generații și dialecte, de la greaca homerică la greaca bizantină; ne vom permite însă să le includem pe toate acestea într-una singură din punct de vedere al foneticii. Nu este esențial, în opinia noastră, să ne străduim să pronunțăm textele clasice ale filosofilor altfel decât textele patristice sau cele ale Noului Testament, ale Septuagintei sau ale lui Homer. Este evident că oricine încearcă altfel se va găsi în situația de a reconstrui doar parțial acele sisteme, nevoit fiind să accepte felurite compromisuri acolo unde nu se găsesc dovezi concrete pentru o poziție sau alta. Nu vom greși însă aplicând un sistem fonetic care se supune în totalitate regulilor ce derivă din sistemul de accentuare: cei ce au inventat acest sistem erau greci, cunoscători ai acestor probleme și sunt deci cele mai autorizate voci în această privință. Este însă necesar ca dacă ne folosim de limba greacă modernă în comunicare astăzi, să ne supunem regulilor acesteia. În rezumat, vom aplica limbii vechi regulile de fonetică ale limbii grecești moderne în măsura în care acestea nu contravin regulilor impuse de sistemul de accentuare – cel mai important martor în acest sens. Asta ca principiu general; detaliile le vom discuta pentru fiecare caz în parte.

α

ἄλφα (greaca veche)

άλφα (neogreacă)

Se pronunță: a ca în anatomie, atom.

Durata: poate fi lungă (habar) sau scurtă (n-am).

Exemple:

ἀνατομή, ἄτομος, ἁμαρτία (greaca veche)

ανατομία, άτομο (neogreacă)

Diftongi: αι, αυ, ᾳ

- αι (se pronunță ai – în neogreacă se pronunță e);

- αυ (se pronunță au – în neogreacă se pronunță av, când este urmat de o vocală sau de una din consoanele γ, δ, λ, μ, ν, ρ, sau af, când este urmat de una din consoanele κ, π, τ, χ, θ, σ, ξ);

- ᾳ (se pronunță ca un a lung – în neogreacă nu se întâlnește).

Exemple:

φαίνω, αἱρετικός, αὐγή, αὔριον, παύω, αὐτός, ναυπηγεῖον, αὐστηρός, ῥᾴδιος (greaca veche)

φαινόμενο, αιρετικός, αυγή, αύριο, παύω, αυτός, ναυπηγείο, αυστηρός (neogreacă)

β

βῆτα (greaca veche)

βήτα (neogreacă)

Se pronunță: v ca în violonist, vază.

Exemple:

βιολόγος, βάζω (greaca veche)