Accentul este asociat acelei melodicităţi specifice, manifestată prin variaţii de ton şi intensitate, ce se poate observa atunci când se rostesc cuvinte sau fraze într-o limbă oarecare. Există, pe de o parte, o intonaţie a frazei, care imprimă acesteia un anumit caracter - interogativ, enunţiativ, exclamativ, sau subliniază o anumită notă afectivă; pe de altă parte, există o intonaţie a fiecărui cuvânt, care face ca silabele cuvântului respectiv să nu sune la fel, chiar dacă ele ar fi identice în ceea ce priveşte fonemele ce le compun. Ne vom ocupa aici exclusiv de accentuarea individuală a cuvintelor.
În greaca veche se folosesc trei feluri de accent: ascuţit ( ´ ), grav ( ` ) și circumflex ( ῀ ).
Ultima, penultima, antepenultima: doar acestea trei ne interesează din punctul de vedere al accentuării cuvintelor, deoarece accentul în limba greacă nu poate fi aplicat decât pe una din aceste silabe. În cuvântul διδάςκουσιν silaba -σιν este ultima, -κου- este penultima iar -δας- este antepenultima. (În acest caz, accentuată este silaba antepenultimă).
Silabe lungi / scurte: silabele lungi conţin o vocală lungă sau un diftong; silabele scurte conţin o vocală scurtă. Silabele ultime care conţin diftongul οι sau αι sunt în general considerate scurte. Astfel, ultima silabă a cuvântului λόγος (-γος) este scurtă, deoarece conţine o vocală scurtă; ultima silabă a cuvântului παραβολή (-λή) este lungă deoarece conţine o vocală lungă; ultima silabă a cuvântului λόγου (-γου) este de asemenea lungă deoarece conţine un diftong. Ne vom aminti cu această ocazie că vocalele η şi ω sunt întotdeauna lungi iar ε şi ο întotdeauna scurte. Vocalele α, ι şi υ pot fi, de la caz la caz, scurte sau lungi.
(1) Poziţia accentelor:
(a) accentul ascuţit: în general, pe oricare din ultimele trei silabe;
(b) accentul circumflex: în general, pe oricare din ultimele două silabe;
(c) accentul grav: numai pe ultima silabă.
Exemple:
- Conform acestor reguli, forma δίδασκουσι este greșită, accentul fiind plasat mai departe de poziţia extremă admisă, adică antepenultima silabă.
- De asemenea, διδᾶσκουσι este greşit, deoarece poziţia extremă admisă a accentului circumflex este penultima silabă, pe când aici, acest accent este plasat pe antepenultima.
(2) Accentul circumflex nu poate sta pe o silabă scurtă. După cum se va arăta mai jos, accentul circumflex îşi consumă efectul în interiorul unei singure silabe; dacă silaba respectivă ar fi scurtă, acest lucru nu s-ar putea realiza în mod rezonabil.
(3) Dacă ultima silabă este lungă:
(a) antepenultima nu poate fi accentuată;
(b) dacă penultima este accentuată, accentul ei va fi întotdeauna ascuţit.
Exemple:
- Conform (a), ἄνθρωπου ar fi greşit, deoarece accentul stă pe antepenultima silabă când ultima este lungă. Este însă corect să avem ἄνθρωπος, ἄνθρωπον, ἄνθρωπε sau ἄνθρωποι, fiindcă în toate aceste cazuri silaba ultimă este scurtă.
- Conform (b), ἀνθρῶπου sau ἀνθρῶπῳ sunt greşite (corect este: ἀνθρώπου, ἀνθρώπῳ).
(4) Dacă ultima silabă este scurtă, o silabă penultimă lungă, dacă este accentuată, va avea întotdeauna accent circumflex.
Exemple:
- οὕτος sau οὕτοι ar fi greşite; corect ar fi: οὗτος, οὗτοι;
- este însă corect să avem astfel de situaţii: τούτου, τούτῳ, τούτους, deoarece în aceste cazuri ultima silabă este lungă.
(5) Accentul pe o silabă ultimă lungă poate fi fie ascuţit, fie circumflex. Această regulă singură nu este suficientă pentru a determina care din cele două posibilităţi se aplică într-un caz concret oarecare. De exemplu, pe baza acestei reguli, atât ἀδελφοῦ cât şi ἀδελφού ar putea fi corecte; şi totuşi, doar prima variantă este corectă iar cea de-a doua este greşită. Pentru a înţelege asta este nevoie de alte reguli specifice, care se vor învăţa la timpul potrivit.
(6) Accentul ascuţit al ultimei silabe se transformă în accent grav, dacă cuvântul respectiv este urmat de un alt cuvânt, şi dacă între acestea nu există vreun semn de punctuaţie.
Exemple:
- în expresia ἀδελφός ἀποστόλου folosirea accentului ascuţit la primul cuvânt este greşită; corect este să aplicăm accentul grav: ἀδελφὸς ἀποστόλου.
- ἔχει ἀπόστολος ἀδελφὸν. Accentul grav al ultimului cuvânt este nepotrivit; corect este să aplicăm accentul ascuţit: ἔχει ἀπόστολος ἀδελφόν.
Se va observa că regulile generale descrise mai sus nu sunt suficiente pentru a cunoaşte cum se aplică accentuarea în orice situaţie concretă: ele arată doar limitele în care trebuie să se situeze accentuarea cuvintelor. Cum anume se aplică accentuarea în interiorul acestor limite este descris în parte prin regulile specifice de mai jos, dar în multe situaţii este nevoie de alte reguli speciale, care se vor învăţa la timpul potrivit.
Regulă:
Accentul este recesiv (în general), adică se retrage cât este posibil spre începutul cuvântului, în măsura permisă de regulile generale.
Exemplu: Cum se accentuează corect forma verbală ἐγινωσκου? În judecata noastră vom parcurge următoarele etape:
- accentul se va retrage spre începutul cuvântului cât de mult posibil;
- poziţia maximă ar fi ἔγινωσκου; este oare corect? Nu, deoarece regulile generale nu permit poziţionarea accentului mai departe de antepenultima silabă (-γι-, în cazul nostru);
- în aceste condiţii, ar fi corectă plasarea accentului pe antepenultima? ἐγίνωσκου? Nu, deoarece tot regulile generale spun că dacă ultima silabă este lungă, antepenultima nu poate fi accentuată;
- silaba accentuată va trebui deci sa fie penultima;
- dar ce fel de accent se va aplica? Circumflex? Ascuţit? ἐγινῶσκου ar fi greşit, deoarece regulile generale spun că dacă ultima este lungă şi penultima este accentuată, accentul acesteia va fi întotdeauna ascuţit;
- accentuarea corectă este deci ἐγινώσκου.
Regulă:
Accentul rămâne în poziţia şi forma sa de bază (aşa cum este dat pentru cazul nominativ singular - forma în care substantivele sunt definite în dicţionare), în măsura permisă de regulile generale.
Modul de accentuare trebuie deci învăţat prin observare pentru fiecare substantiv în parte; odată cunoscută accentuarea formei de bază, accentuarea celorlalte forme se poate determina cu destulă uşurinţă.
Exemple:
(1) Cum se va accentua substantivul λoγος? Nici regulile generale şi nici regula de accentuare a substantivelor nu ne vor ajuta să determinăm dacă forma corect accentuată este λόγος sau λογός. Odată însă ce am aflat cu ajutorul dicţionarului că forma corectă este λόγος vom şti că toate celelalte forme ale substantivului (λογου, λογῳ, λογον, λογε, λογοι, λογων, λογοις, λογους) vor avea accent ascuţit pe penultima silabă. Asta deoarece:
- regula de accentuare a substantivelor spune că accentul se păstrează în poziţia sa de bază câtă vreme nu contravine regulilor generale;
- regulile generale nu interzic plasarea accentului pe penultima silabă;
- regulile generale permit doar accentul ascuţit pe o silabă scurtă.
(2) În cazul substantivului οἶκος consideraţiile II. (1) (a) şi (b) de mai sus rămân valabile, dar (c) nu se poate aplica automat deoarece penultima silabă este lungă în acest caz. Poziţia accentului rămîne deci aceeaşi, dar ce fel de accent va fi: ascuţit sau circumflex? Regulile generale spun că dacă ultima silabă este lungă şi penultima accentuată, accentul este neapărat ascuţit, dar dacă ultima este scurtă, penultima, dacă este lungă şi accentuată, accentul ei va fi întotdeauna circumflex. Celelalte forme ale acestui substantiv for fi deci accentuate astfel: οἴκου, οἴκῳ, οἶκον, οἶκε, οἶκοι, οἴκων, οἴκοις, οἴκους.
(3) ἄνθρωπος. Pentru celelalte forme ale substantivului, ori de câte ori este posibil accentul va încerca să se plaseze pe antepenultima silabă, conform regulii de accentuare a substantivelor. Se vor manifesta însă următoarele restricţii: - dacă ultima silabă devine lungă, regulile generale de accentuare vor împiedica accentuarea silabei antepenultime; de aceea, accentul se va plasa pe penultima. - dacă accentul cade pe silaba penultimă iar ultima este lungă, accentul este neapărat ascuţit. Celelalte forme ale substantivului ἄνθρωπος vor fi deci accentuate astfel: ἀνθρώπου, ἀνθρώπῳ, ἄνθρωπον, ἄνθρωπε, ἄνθρωποι, ἀνθρώπων, ἀνθρώποις, ἀνθρώπους.
(4) ὁδός. Poziţia accentului nu se va schimba pentru niciuna din celelalte forme ale acestui substantiv, deoarece regulile generale nu restricţionează în niciun fel plasarea accentului pe ultima silabă. Rămâne de stabilit doar forma accentului: ascuţit sau circumflex? În cazurile în care silaba ultimă este scurtă, nu este niciun dubiu: accentul va fi ascuţit: ὁδόν, ὁδέ, ὁδοί. Dar dacă este corect să avem ὁδοῦ, ὁδῷ, ὁδῶν, ὁδοῖς, ὁδοῦς sau ὁδού, ὁδῴ, ὁδών, ὁδοίς, ὁδούς, asta nu se mai poate stabili numai pe baza regulilor studiate până acum; este nevoie de reguli specifice, care se vor studia la timpul potrivit.
1. Scrieți următoarele forme verbale aplicând accentul potrivit, apoi citiți-le cu voce tare:
ἐλυομεν, ἐλυομην, ἐλυσω
ἐλυου, ἐλυε, ἐλυσαμην
διδασκε, διδασκονται, διδασκομεθα (α final este scurt)
λυε (aici υ este lung, ca de altfel în toate aceste forme care încep cu λυ), λυου, λυουσι (ι final este scurt)
λυσαι, λυσω, λυετε.
2. Accentuați următoarele substantive ale căror forme de nominativ singular sunt, respectiv, (1) ἀπόστολος, (2) κώμη, (3) πλοῖον:
(1) ἀποστολοις, ἀποστολους, ἀποστολου, ἀποστολοι, ἀποστολῳ
(2) κωμαις, κωμαι, κωμας (α lung), κωμῃ
(3) πλοῖα (α final este scurt), πλοιων, πλοιοις, πλοιου, πλοιῳ, πλοιον
3. Sunt accentele cuvintelor de mai jos corect aplicate din punctul de vedere al regulilor generale de accentuare? Dacă nu, indicați în fiecare situație care din reguli este incorect aplicată. Apoi accentuați fiecare cuvânt în toate modurile pe care regulile generale le-ar permite.
ἔδιδομεν, ὥραι, πρόφηταις
δόξῃ, ἐρῆμου, οὖρανόν
ἔρημος, βουλαί, λύε
[Notă: Pe parcursul lecțiilor studentul va aplica cu consecvență regulile de accentuare, observând cum sunt respectate aceste reguli și căutând să înțeleagă de ce anume fiecare cuvânt a fost accentuat în felul respectiv. Accentuarea corectă a cuvintelor va deveni astfel ceva natural, nemaifiind necesară formularea conștientă a principiilor care stau la baza acesteia.]
Trei tipuri de accent sunt folosite: acut, grav și circumflex. De ce trei? Influențează oare fiecare dintre acestea intonația în vreun fel?
Potrivit unor gramaticieni antici (Dionysos din Halicarnas, de exemplu), silabelor accentuate li se atribuie un interval muzical de o cvintă...
Unele manuale din zilele noastre spun că nu ar fi necesar să reproducem vocal modulațiile muzicale ale limbii eline...
Alte manuale spun că nu ar trebui să se facă nicio diferență între cele trei tipuri de accent, deoarece accentul muzical a fost înlocuit în timp printr-un accent de intensitate: ar trebui doar să rostim silaba accentuată mai puternic decât celelalte silabe ale cuvântului...
Ni se spune apoi că accentul muzical nu se mai întâlnește la limbi precum latina, engleza, neogreaca și majoritatea limbilor moderne...
Impresia noastră este însă că toate limbile folosite astăzi au o oarecare muzicalitate atunci când sunt vorbite: oricine ar încerca să aplice doar o mai mare intensitate silabei accentuate, fără nicio modificare a tonului muzical, va produce un fel de vorbire mecanică, așa cum ar suna ea în 'gura' unui robot.
Pornind de la considerente pur practice, îndrăznim explicaţiile de mai jos; ele nu sunt rezultatul vreunor studii riguroase de fonetică, ci un model relativ subiectiv de aplicare practică a regulilor ce se întâlnesc în mai toate manualele de gramatică greacă.
Utilizarea diferitelor tipuri de accent pare să fie legată în mod destul de riguros un principiu, şi anume acela al optimizării efortului/energiei rostirii în vederea unei corecte articulări a cuvintelor; se poate vedea asta cu destulă uşurinţă din explicațiile de mai sus. În primul rând, accentul nu poate fi plasat în poziţii mai îndepărtate de sfârşitul cuvântului decât antepenultima silabă. Accentuând un cuvânt ar fi ca şi când „ţi-ai lua avânt” ca să duci la bun sfârşit rostirea lui. Presupunând că ai plasa accentul mai departe de antepenultima silabă, nu ţi-ar mai rămâne suficient suflu pentru a pronunţa în mod adecvat ultimele silabe. Apoi observăm că dacă în procesul de flexiune o silabă devine din scurtă lungă (de exemplu, ἄνθρωπος - ἀνθρώπου) accentul se deplasează cu o silabă mai aproape de sfârşitul cuvântului; şi în acest fenomen se simte tendința spre conservarea suflului de rostire.
- Accentul circumflex presupune ridicarea progresivă a tonului pe silaba accentuată şi respectiv coborârea tonului până la nivelul iniţial, în interiorul aceleiaşi silabe, după modelul grafic descris mai jos.
- Accentul ascuţit. Vom asimila accentul ascuţit unui accent circumflex care s-ar întinde peste două silabe. Tonul se ridică la începutul silabei care conţine accentul, progresiv, dar relativ abrupt, după care scade peste silaba următoare (sau peste pauza inerentă în cazul în care imediat după acea silabă există un semn de punctuație), ceva mai puţin abrupt, ca în exemplele de mai jos. În cazul al doilea (cuvânt final al unei propoziții), este natural ca tonul să coboare doar într-o oarecare măsură - nu complet - deoarece pauza de la sfârșitul cuvântului va fi suficientă pentru a putea rosti cuvântul următor pornind de la tonul normal/inițial.
- Accentul grav. Efectul acestui tip de accent este asemănător celui ascuţit, descris mai sus, cu deosebirea că se inversează unghiurile de urcare, respectiv de coborâre a tonului, iar extensia accentului se manifestă înspre silaba dinaintea silabei accentuate (şi nu asupra celei de după ea ca în cazul accentului ascuţit), astfel:
Se poate observa că cele trei feluri de accent sunt de fapt foarte asemănătoare: diferenţa esenţială stă în faptul că accentul circumflex se consumă în interiorul unei singure silabe, pe când cel ascuţit, respectiv grav, îşi extind efectul asupra a două silabe.
Mai jos este ilustrat modul în care cele descrise mai sus se pot aplica unui text.
