GREACA HOMERICĂ - Gramatică / Fonologie

GH001. Alfabetul
Alfabetul grecesc are douăzeci și șase de litere:

^(*1) - În acest material, vom prefera să asociem literei β sunetul românesc [v]. (Vezi articolul referitor la pronunție).
^(*2) - ϝ și ϙ nu se întâlnesc astăzi în textele tipărite, dar ambele au fost folosite în perioada timpurie a limbii grecești. (Pentru a înțelege metrica poeziei lui Homer precum și numeroase forme gramaticale neregulate, este totuși necesar să cunoaștem utilizarea lui digamma).
^(*3) - Semnul σ este folosit la început de cuvânt sau în interiorul cuvântului; ς se folosește la sfârșit de cuvânt.

Model pentru scrierea de mână



GH002. În antichitate se foloseau doar majuscule; minusculele au fost introduse de către copiștii medievali ai manuscriselor grecești.

GH003. Vocalele sunt: α, ε, η, ο, ω (deschise) și ι, υ (închise).

GH004. Diftongii sunt:

GH005. Diftongii improprii sunt ᾳ, ῃ, ῳ. Aceștia constau dintr-o vocală lungă α ^(*4) , η, ω și un iota (ι) numit iota subscris. Dacă vocala este majusculă, iota se scrie în același rând cu ea; de exemplu, ᾤχετο = Ωιχετο = ΩΙΧΕΤΟ.

^(*4) Modul consacrat pentru notarea cantității unei vocale ce poate fi, în diferite situații, scurtă sau lungă, se face prin aplicarea unui semn specific deasupra vocalei: ᾰ, ῐ, ῠ (scurtă), respectiv ᾱ, ῑ, ῡ (lungă). Totuși, din cauza unor limitări ale sistemelor informatice de codare a caracterelor, care fac imposibilă combinarea unui accent (sau a unui spirit) cu unul din aceste două semne, vom indica o vocală lungă prin sublinierea ei (α, ι, υ). Dacă vocala respectivă este scurtă, fie nu se va aplica niciun semn suplimentar (α, ι, υ), fie, acolo unde se consideră util, se va aplica semnul specific obișnuit (ᾰ, ῐ, ῠ). Vocalele care sunt întotdeauna lungi (η, ω) sau scurte (ε, ο) nu au nevoie de semne suplimentare în acest sens.

Observație: Dacă prin flexiune (vezi GH126) sau prin alt proces un iota vine imediat după α, η sau ω, acesta devine automat iota subscris, generând un diftong impropriu.

GH006. Acești diftongi se pronunță la fel ca α, η, respectiv ω, cu toate că în perioada homerică acest iota se pronunța oarecum distinct.

GH007. θ, φ și χ se pot pronunța conform GH001. În timpurile homerice ele se pronunțau, respectiv, th, ph, kh.

GH008. Restul consoanelor se pot pronunța conform GH001, dar γ, înainte de μ, ν, γ, χ sau ξ este numit gamma nazal și se pronunță conform secțiunii dedicate pronunției.

GH009. Consoane oclusive: literele π, β, φ, κ, γ, χ, τ, δ, θ se numesc consoane oclusive.

GH010. Ele sunt împărțite în trei clase, după partea cavității bucale care este cea mai implicată în producerea lor:
- Labiale (π, β, φ)
- Dentale (τ, δ, θ)
- Guturale (κ, γ, χ)

GH011. Consoanele oclusive din aceeași clasă se numesc înrudite, fiind pronunțate cu ajutorul acelorași organe de vorbire: buze (labiale), limbă și dinți (linguale, dentale), palat și gât (palatale, guturale).

GH012. Consoanele oclusive sunt de asemenea grupate în funcție de forța relativă expiratorie utilizată la producerea lor:
- Oclusive surde simple (π, τ, κ)
- Oclusive surde aspirate (φ, θ, χ)
- Oclusive sonore (β, δ, γ)

GH013. Consoanele oclusive din același ordin se numesc coordonate.

GH014. Consoane nazale. Acestea sunt μ, ν și γ nazal (GH008).

GH015. Acestea pot fi și ele împărțite în trei clase, corespunzând celor trei clase de oclusive: - μ: labială - ν: dentală (linguală) - γ nazal: palatală (guturală)

GH016. Consoane lichide. Acestea sunt λ și ρ, cărora li se adaugă uneori nazalele μ și ν.

GH017. Consoane siflante. Acestea sunt σ și ϝ.

GH018. Consoane duble. Acestea sunt ζ (= zd), ξ (= κσ, γσ, χσ) și ψ (= πσ, βσ, φσ).

GH019. Cantitate. Vocalele η și ω sunt întotdeauna lungi; ε și ο sunt întotdeauna scurte; α, ι și υ sunt uneori lungi, alteori scurte.

GH020. Când α, ι sau υ sunt lungi, ele se marchează în mod normal cu o bară orizontală deasupra (ᾱ, ῑ, ῡ). Totuși, în acest material vom folosi o altă convenție - vezi GH005 ^(*4). Vocalele care au accent circumflex (GH034) nu au nevoie să fie marcate astfel, deoarece ele sunt întotdeauna lungi (GH037).

GH021. Diftongii, incusiv cei improprii (GH005), sunt întotdeauna lungi.

GH022. O silabă este natural lungă dacă conține o vocală lungă sau un diftong. Ea este lungă prin poziție atunci când vocala sa este urmată de două sau mai multe consoane, sau de o consoană dublă (GH018).

GH023. Una sau ambele consoane care fac ca o silabă să fie lungă prin poziție pot face parte din cuvântul următor.

GH024. Dacă o consoană oclusivă (GH009), urmată de o lichidă (GH016) sau de o nazală (μ sau ν) vine după o vocală scurtă și oclusiva sau lichida (sau nazala) face parte din același cuvânt sau aceeași parte a cuvântului compus, silaba este comună, adică poate fi lungă sau scurtă, după cerințele versului.

GH025. Uneori, o vocală scurtă urmată de λ, μ, ν, ρ (ocazional de σ sau ϝ) formează o silabă lungă prin poziție, caz în care aceste consoane par a se dubla când sunt pronunțate, și uneori chiar așa sunt și scrise.

GH026. Una din consoanele care fac ca o silabă să fie lungă prin poziție (în special ϝ și ocazional σ) este uneori pierdută, dar în multe din aceste cazuri ϝ era probabil pronunțat în vremurile homerice.

GH027. Spirite. Orice vocală la început de cuvânt trebuie să aibă fie un spirit lin (᾿) fie un spirit aspru (῾), scris deasupra vocalei respective, dacă aceasta este minusculă, sau înaintea ei, dacă este majusculă urmată de minuscule. Dacă întreg cuvântul este scris cu majuscule, spiritul este omis.

GH028. Spiritul aspru cere pronunțarea unui 'h' înainte de vocală; de exemplu, ἱστός, catarg, se pronunță histós.

GH029. ρ inițial are întotdeauna spirit aspru (ῥ); υ inițial îl are de obicei (ὑ).

GH030. Spiritul lin arată că vocala se pronunță fără 'h'; de exemplu, ἐμός, al meu, se pronunță emós.

GH031. Un diftong, altul decât unul impropriu (GH005), la început de cuvânt primește spiritul peste cea de a doua vocală a sa; de exemplu, Αὐτός (αὐτός), însuși (pronunțat autós), Υἱός (υἱός), fiu (pronunțat hüiós)

GH032. Diftongii improprii primesc spiritul peste prima vocală când aceasta este minusculă, și înaintea ei dacă este majusculă urmată de minuscule.

GH033. În cuvinte compuse, nici unul dintre componente nu se scrie cu spirit decât dacă este la începutul cuvântului compus (caz în care spiritul aspru se pronunță), chiar dacă inițial ar fi avut un spirit; de exemplu, ξυνίημι (ξὺν + ἵημι), aduc laolaltă, mă învoiesc.

GH034. Accente. Există trei feluri de accent: accentul ascuțit (´), grav (`) și circumflex (῀). Exemple: βουλή, plan, βουλὴ καλή, plan bun, μῆνις, mânie.

GH035. Aceste accente se pronunță de obicei toate la fel în zilele noastre, rostind mai puternic silaba accentuată. În greaca antică, se pare că existau diferențe de ton între aceste accente ^(*5) .

^(*5) De fapt, o asemenea abordare încercăm noi în acest material, propunând un sistem de pronunție a accentelor care să se apropie de ceea ce se crede că ar fi fost practica vechilor greci; vezi articolul referitor la accent.

GH036. Accentul ascuțit poate sta doar pe una din ultimele trei silabe ale unui cuvânt, cel circumflex doar pe una din ultimele două, iar accentul grav doar pe ultima.

GH037. Accentul circumflex poate sta doar pe o vocală lungă sau pe un diftong.

GH038. Dacă un diftong (cu excepția diftongilor improprii, vezi GH005) are accent, spirit, sau ambele, acestea trebuie să stea pe cea de-a doua vocală; de exemplu, αὐτούς ei înșiși, οὕνεκα deoarece, οὗτος (Οὗτος) acesta.

GH039. Pentru diftongii improprii, acestea vin peste prima vocală dacă aceasta este minusculă, și înaintea ei dacă este majusculă la început de cuvânt urmată de minuscule.

GH040. Dacă o vocală sau un diftong are atât accent cât și spirit, accentele acut și grav vin după spirit, iar accentul circumflex este plasat deasupra spiritului; de exemplu, ἄναξ, rege, lord protector, ὕστερον, după aceea, ὥς ἔφατο, astfel a vorbit, ἶφι, puternic, cu putere.

GH041. Dacă vocala accentuată este la început de cuvânt, accentul, ca și spiritul, este plasat deasupra ei dacă este minusculă, sau deasupra ei dacă este majusculă urmată de minuscule; de exemplu, Ἄιδι, spre Hades, Ὄλυμπος, Olimp, ἄλγος, suferință, durere.

GH042. Dacă întreg cuvântul este scris cu majuscule, atât spiritul cât și accentul sunt omise.

GH043. Pentru accentuare, silabele vizate sunt ultima, penultima și antepenultima.

GH044. Când antepenultima este accentuată, accentul ei trebuie să fie ascuțit, dar ea nu poate fi accentuată dacă ultima este natural lungă (GH022), sau dacă se termină în una din consoanele duble ξ sau ψ; de exemplu, ἑλώριον, pradă, dar ἑλωρίου (gen.), al prăzii.

GH045. O penultimă accentuată are accent circumflex dacă este natural lungă (GH022) și ultima este natural scurtă; de exemplu, σκῆπτρον, sceptru.

GH046. O ultimă accentuată poate avea accent ascuțit dacă este scurtă (de exemplu, καλός, bun); dacă este lungă, ea poate avea accent acut sau circumflex (de exemplu, ψυχή, suflet, ψυχῆς (gen.), de suflet.

GH047. Diftongii finali αι și οι se consideră scurți la determinarea accentului (cu excepția optativului și a cuvântului οἴκοι, acasă); de exemplu, μῦθοι, cuvinte, θάλασσαι, mări. Acești diftongi sunt de obicei lungi în ceea ce privește cantitatea metrică și trebuie tratați ca atare la citirea versurilor, cu toate că se consideră scurți la determinarea accentului.

GH048. Verbele au în general accent recesiv, adică accentul se retrage cât este posibil spre începutul cuvântului, în măsura permisă de regulile generale de accentuare. GH049. Un cuvânt cu accent ascuțit pe ultima silabă se numește oxiton.

GH050. Oxitonele își schimbă accentul ascuțit în accent grav înainte de alte cuvinte, dacă între acestea nu există semne de punctuație, în aceeași propoziție, cu excepția situațiilor în care se află înaintea encliticelor (GH053), a silabelor elidate (GH075), sau a pronumelui interogativ τίς, τί, cine? care? ce?; de exemplu, ἀνά în sus, prin, dar ἀνὰ στρατόν, prin tabără.

GH051. Proclitice. Unele cuvinte monosilabice nu au propriul lor accent și sunt strâns legate de cuvântul ce le urmează, ca de exemplu ἐν χερσίν, în mâini, unde ἐν nu are accent. Aceste cuvinte din limba greacă se numesc proclitice și se accentuează numai în următoarele situații:
- când sunt urmate de un enclitic (GH053);
- la sfârșit de propoziție;
- εἰς (ἐς), în, spre, ἐκ (ἐξ), din, ἐν, în, ὡς, precum, când vin după cuvintele pe care le determină.

Athena Varvakeion

Copie la scară mică a statuii lui Fidias, Atena Parthenos.

Descoperită la Atena în apropiere de școala Varvakeion.

GH052. Procliticele sunt:
1) Formele ὁ, ἡ, οἱ, αἱ ale pronumelui (numit în mod obișnuit 'articol', de la utilizarea lui în greaca de mai târziu - GH265, AH27).
2) Prepozițiile εἰς, în, spre, ἐκ (ἐξ), din, de la, și ἐν, în, cu excepția situațiilor în care acestea vin după cuvântul pe care-l determină.
3) Conjuncțiile εἰ, dacă, și ὡς, precum, că (de asemenea prepoziția la), cu excepția cazului în care înseamnă astfel, sau când vine după substantivul său.
4) Adverbul οὐ (οὐκ, οὐχ), nu, dacă nu stă la sfârșit de propoziție.

GH053. Enclitice. Un enclitic este un cuvânt care de obicei își pierde propriul accent și este pronunțat ca și când ar face parte din cuvântul precedent, ca de exemplu οἰωνοῖσί τε, iar în ce privește păsările, unde τε (τέ) și-a pierdut accentul și a fost anexat ultimei silabe a cuvântului precedent.

GH054. Encliticele sunt:
1) Pronumele personale μεῦ, μοί, μέ, σεῦ (σέο), σοί (τοί), σέ, ἕο (εὖ), ἕθεν, οἷ, ἕ, σφί(σι), σφίν, σφέ, σφάς (σφᾶς), σφέα(ς), σφωΐν, σφωέ, σφέων, μίν.
2) Pronumele indefinit τὶς, τὶ cineva, oricine, ceva, orice, în toate formele sale (dar nu ἄσσα = τινὰ).
3) Adverbele indefinite πού (πόθι), πῄ, ποί, ποθέν, ποτέ, πώ, πώς.

Observație: Când sunt folosite ca interogative, pronumele τίς, τί, cine? care?, ce? și adverbele ποῦ (πόθι), πῇ, ποῖ, πόθεν, πῶ, πῶς au accentele care sunt indicate aici, pe care nu le pierd niciodată.

4) Prezentul indicativ al lui εἰμί, sunt, și al lui φημί, spun (cu excepția lui ἔασι, persoana a III-a plural a lui εἰμί, și uneori persoana a II-a singular φῄς a lui φημί).
5) Particulele γέ, τέ, τοί, πέρ, νύ(ν), κέ(ν), θήν, ῥά.
6) Sufixul pronominal -δε, sufixul local ('prepoziție') -δε, și sufixul adverbial -θε (ca de exemplu, εἴθε, αἴθε).

GH055. Un enclitic nu-și pierde accentul în următoarele cazuri:
1) Când este format din două silabe și vine după un cuvânt care are accent ascuțit pe penultima.
2) Când vocala precedentă este elidată (GH075).
3) Când nu există un cuvânt care să-l preceadă.
4) Când este emfatic.

GH056. ἐστί(ν) se scrie cu accent pe prima silabă (ἔστι) când:
1) Se află la începutul unei propoziții sau a unui vers poetic;
2) Denotă posibilitate sau existență;
3) Este precedat de οὐκ, εἰ, καί, ὡς, μή, ἄλλ' sau τοῦτ'.

GH057. Când un enclitic este urmat de unul sau mai multe enclitice în aceeași propoziție, fiecare din acestea primește accentul ascuțit pe ultima silabă de la encliticul care urmează.

GH058. Când un cuvânt este compus cu un enclitic, acesta este accentuat ca și când cele două ar fi separate; de exemplu, οὔτε (οὔ + τε), ἥδε (ἥ + δε), οἵδε (οἵ + δε) etc.

GH059. În următoarele cazuri cuvântul dinaintea unui enclitic își păstrează accentul și niciodată nu schimbă accentul ascuțit cu cel grav:
1) Dacă are accent ascuțit pe antepenultima sau circumflex pe penultima el adaugă un accent ascuțit pe ultima.
2) Dacă are accent ascuțit pe penultima sau circumflex pe ultima, nu se produce nicio schimbare.

Observație: De reținut că două accente ascuțite nu pot sta pe silabe succesive.

3) Dacă este un proclitic sau enclitic va primi accent ascuțit pe ultima. (În legătură cu toate acestea, vezi GH043).

GH060. Silabe. Un cuvânt grecesc are atâtea silabe câte vocale plus diftongi are. La împărțirea unui cuvânt în silabe, începutul silabei este o consoană individuală, o combinație de consoane cu care începe cuvântul, sau o oclusivă (GH009) urmată de μ sau ν. Alte combinații de consoane sunt despărțite; de exemplu, ἄν-θρω-πος, om, φα-ρέ-τρη, tolbă, μά-χεσ-θαι, a lupta, ἔ-χω, am, θά-λασ-σα, mare, Ἀ-γα-μέμ-νων, Agamemnon. Cuvintele compuse se împart în silabe în concordanță cu părțile lor inițiale. De exemplu, ξυνέηκε, adunat laolaltă este compus din ξύν și ἕηκε; din ξυνίημι = ξύν + ἵημι = ξυν-ί-η-μι.

GH061. Consoane eufonice. Următoarele cuvinte sunt uneori scrise cu, și uneori fără, un ν final, numit ν eufonic:
1) Toate cuvintele (cu excepția lui ἐσσί) care se termină în -σι, -ξι sau -ψι.
2) Toate verbele la persoana a III-a singular care se termină în -ε.
3) Persoana a III singular a mai mult ca perfectului care se termină în -ει (inițial -εε, GH084(2), GH085).
4) Verbul ἐστί, și particulele κέ și νύ, toate acestea fiind enclitice.
5) Dativul plural al pronumelor personale ἄμμι, ὔμμι, σφί, σφίσι.
6) Terminațiile φι și θε, în principal adverbiale.
7) Pronumele ἐγώ, eu.

GH062. Acest ν eufonic apare în mod normal la toate aceste cuvinte la sfârșitul unui vers poetic și la sfârșitul unei propoziții, și întotdeauna atunci când sfârșitul unui vers coincide cu sfârșitul unei propoziții. Altfel, cuvântul poate fi scris cu sau fără el, după plăcerea autorului sau cerința versului.

GH063. În mod asemănător, unele adverbe au un sigma eufonic la sfârșit; de exemplu, πολλάκι(ς), adesea, și alte terminații în -κι(ς), μες(ς)ηγύ(ς), ἀτρέμα(ς), ἀντικρύ(ς), ἰθύ(ς), μέχρι(ς), ἄχρις(ς), ἀμφί(ς), οὕτω(ς), πώ(ς), ἐκ (ἐξ).

GH064. Variații de scriere. Următoarele cuvinte au fost scrise uneori cu un singur sigma, alteori sigma a fost dublat:
1) Viitorul și aoristul verbelor a căror temă (GH130) se termină într-o vocală scurtă, sau într-o vocală scurtă urmată de consoană.
2) Terminația dativului plural al declinării a III-a.
3) Cuvintele ὅσ(σ)ος, ὅποσ(σ)ος, ὁσ(σ)άκι, τόσ(σ)ος, τοσ(σ)άκι, τόσ(σ)οσδε, τοσ(σ)οῦτος, μέσ(σ)ος, πρόσ(σ)ω, πρόσ(σ)οθε(ν), ὀπίσ(σ)ω, νεμεσ(σ)άω, νεμεσ(σ)ητός, νέμεσ(σ)ις și Ὀδυσ(σ)εύς la toate cazurile sale.

GH065. Sunt și alte cuvinte care s-au scris cu consoană simplă sau dublă; de exemplu, ὅπ(π)ως, ὅπ(π)ῃ, Ἀχιλ(λ)εύς, ὅτ(τ)ι.

GH066. Multe cuvinte care încep cu λ, μ, ν, ρ sau σ sunt adesea scrise cu aceste litere dublate, atunci când sunt aduse, prin compoziție sau prin inflexiune, înaintea unei vocale scurte; de exemplu, ἐπέσσυται (ἐπί, σεύομαι), ἔμμορε (μείρομαι), ἔλλαβε (λαμβάνω), ἔρρεε (ῥέω), ἀπεν(ν)ίζοντο (ἀπό, νίζω).

Observație: Aceste litere erau uneori dublate prin pronunție, cu toate că acest lucru nu era reprezentat grafic.

GH067. Câteva cuvinte erau scrise cu sau fără o vocală finală:

1) -ι: ἐν(ί), οὐκ(ί), π(ρ)οτί = πρός
2) -α: ἀν(ά), κατ(ά), παρ(ά)

GH068. Următoarele cuvinte erau scrise cu sau fără τ sau θ: π(τ)όλις, π(τ)όλεμος, μαλ(θ)ακός, διχ(θ)ά, τριχ(θ)ά.

GH069. Următoarele cuvinte erau scrise cu sau fără σ inițial: (σ)κερδάννυμι, (σ)μικρός, σῦς (ὗς), συμφοβός (ὑμφοβός), Σελλοί (Ἑλλοί). Vezi GH103-104.

GH070. Următoarele sunt câteva forme duble: μία (ἴα), unu; γαῖα (γῆ), pământ, ținut, țară; λείβω (εἴβω), scurg, torn; ἐρί(γ)δουπος, care zbiară tare, răsunător; ξύν, σύν, împreună, cu.

GH071. Variații de cantitate. Unele cuvinte au o silabă care poate fi lungă sau scurtă (uneori reprezentată, alteori nu, prin scriere diferențiată), potrivit plăcerii celui ce le folosește; de exemplu, Ὄλυμπος (Οὔλυμπος), ὄνομα (οὔνομα), κολεόν (κουλεόν), ὄρος (οὖρος), ἀνήρ (ἀνήρ), Ἀπόλλων (Ἀπόλλων), εἰλήλυθα (ἐλήλυθα), εἵνεκα (ἕνεκα), μήν (μέν), ἕταρος (ἑταῖρος), ἀτάρ (αὐτάρ), πολύς (πουλύς).

GH072. Un diftong, sau o vocală lungă, care precede o altă vocală în același cuvânt, este adesea scurtat în pronunție; de exemplu, υἱός, fiu (A, 499), acolo unde metrica cere ca prima silabă să fie scurtă. În exemplele care urmează, diferența în pronunție este indicată și prin scriere:

GH073. Metateza cantității. Adeseori, αο și ηο devin εω printr-un schimb (metateză) de cantitate, adică vocala lungă (α, η) devine scurtă (ε), în timp ce vocala scurtă (ο) devine lungă (ω).

GH074. Accentul nu este afectat de metateza cantității, acesta rămânând cum a fost inițial. Astfel, Πηληιάδαο devine Πηληιάδεω, Βριάρηος devine Βριάρεως etc.

GH075. Eliziunea. O vocală finală scurtă (foarte rar și diftongii αι și οι) de obicei cade atunci când cuvântul următor începe cu o vocală sau un diftong. Acest fenomen se numește eliziune. Omisiunea se marchează printr-un apostrof ('); de exemplu, στέμματ' ἔχων (de la στέμματα ἔχων), având cunună, οἴκαδ' ἱκέσθαι (οἴκαδε ἱκέσθαι), a sosi acasă, ἐπ' ὤμων (ἐπὶ ὤμων), pe umeri.

GH076. Observație: Atunci când o vocală finală scurtă, precedată de una sau mai multe vocale în același cuvânt, este elidată, numai ultima vocală este supusă eliziunii, celelalte vocale rămânând neschimbate.

GH077. Cele mai frecvente situații în care apare eliziunea sunt următoarele:
1) Cuvinte monosilabice care se termină în -ε, precum γέ, δέ, κέ, τέ.
2) Prepoziții și conjuncții din două silabe, precum ἀλλά, ἀμφί, ἐπί, παρά.
3) Unele adverbe comune, precum μάλα, τάχα, ἅμα, ἔτι, ἔπειτα, εἶτα.

GH078. La următoarele cuvinte eliziunea de obicei nu se aplică:
1) ἄχρι, μέχρι, περί, πρό, ὅτι, τί și compușii săi.
2) Monosilabicele (cu excepția celor care se termină în -ε și încă câteva) precum σά, ῥά, ῥα și (rareori) σοί, τοί, μοί.
3) Cuvintele care se termină în -υ.

GH079. Eliziunea apare de asemenea la formarea cuvintelor compuse, dar în acest caz fără apostrof care s-o marcheze; de exemplu, ἐπευφήμησαν (ἐπὶ εὐφήμησαν), au strigat că sunt de acord.

GH080. Când cuvântul următor începe cu o vocală care a fost precedată de o consoană pierdută, în special ϝ, eliziunea în mod obișnuit nu se produce; de exemplu, ἐνὶ οἴκῳ (= ἐνὶ ϝοίκῳ), în casă.

GH081. ϝ, semivocala care corespunde lui u din ziua, sau o din oaie, uneori era pronunțată, alteori neglijată.

GH082. O oclusivă simplă (GH012), adusă înaintea unui spirit aspru (GH027) prin eliziune (GH075), se transformă în surda aspirată (GH011-012) înrudită. Astfel, κ înaintea unui spirit aspru devine χ, τ devine θ, și π devine φ; de exemplu, αἰδεῖσθαί θ' ἱερῆα, și pentru a-l cinsti pe preot, pentru αἰδεῖσθαί τε ἱερῆα; ὦχ' ἑκατόγχειρον καλέσας' ἐς μακρὸν Ὄλυμπον, repede chemându-l pe (gigantul) cu o sută de mâini în înaltul Olimp, pentru ὦκα ἑκατόγχειρον etc.; ἀφίει l-a trimis, pentru ἀπο-ἱει.

GH083. Dacă o silabă finală accentuată a unei prepoziții sau conjuncții este elidată (GH075), accentul cuvântului este pierdut odată cu silaba elidată. Alte cuvinte astfel accentuate își aruncă accentul înapoi pe silaba precedentă, dar nu schimbă accentul ascuțit în accent grav GH034,050.

GH084. Contragerea. Atunci când o vocală urmează o altă vocală în același cuvânt, uneori (dar nu în mod obișnuit) are loc o contragere. Când vocalele sunt astfel contrase, regulile sunt următoarele:
1) Vocalele care în mod normal formează diftongi fac acest lucru; de exemplu, α+ι = αι, ο+ι = οι etc.

Observație: Vocalele lungi α, η, ω, când sunt urmate de ι formează în mod normal diftongii improprii ᾳ, ῃ, ῳ (GH005).

2) Două sunete asemănătoare se unesc în sunetul lung comun, adică două sunete a (α), două sunete e (ε, η), două sunete i (ι), două sunete o (ο, ω), sau două sunete u (υ) se unesc pentru a forma sunetele lungi comune (α, η, ι, ω, υ), cu următoarele excepții: εε devine ει, iar οο devine ου.
3) Un sunet o absoarbe un sunet a sau un sunet e și devine o lung (ω), cu excepția că εο devine ευ, iar οε devine ου.
4) Dacă un sunet a vine împreună cu un sunet e, primul dintre ele îl absoarbe pe celălalt și devine lung (α, η).
5) O vocală ce vine înaintea unui diftong care începe cu aceeași vocală poate fi absorbită, iar ε poate fi absorbit înainte de οι. În alte cazuri, o vocală înaintea unui diftong poate fi contrasă cu prima vocală a diftongului, un iota care urmează devenind iota subscris (GH005), iar un υ care urmează, dispărând.

GH085. Tabelul contagerilor

GH086. Oarecum asemănător contragerii avem sinereza, atunci când două vocale succesive ce nu formează diftong sunt pronunțate, din motive de metrică, ca o singură silabă; de exemplu, Πηληιάδεω, al fiului lui Peleu, unde -δεω trebuie pronunțat ca o singură silabă; θεοὶ δοῖεν, să dea zeii, unde θεοὶ este de asemenea pronunțat ca o singură silabă. Cele două silabe care formează o sinereză ar putea veni și în cuvinte separate, precum δὴ οὕτως, astfel, pronunțat ca două silabe, sau δὴ αὖ, iarăși, pronunțat ca o singură silabă.

GH087. Craza. O vocală sau un diftong la sfârșit de cuvânt se poate contrage și combina într-o singură silabă cu vocala cu care începe cuvântul următor. Acest fenomen este foarte rar la Homer. Semnul coronis (᾿) este de obicei plasat pe silaba contrasă; de exemplu, τἆλλα celelalte, pentru τὰ ἄλλα.

GH088. Craza face ca primul cuvânt să-și piardă accentul, în timp ce accentul celui de-al doilea rămâne, dar acesta se poate schimba din ascuțit în circumflex dacă regulile de accentuare o cer, datorită silabei lungi care rezultă în acest proces.

GH089. Când două sau mai multe silabe sunt contrase în una singură, dacă oricare din ele avea accent înainte de contragere, silaba contrasă va avea accent.

GH090. În cazul unei penultime sau antepenultime contrase (GH043), accentul urmează regulile de bază.

GH091. O ultimă contrasă (GH043) primește accent ascuțit dacă înainte de contragere avea accent ascuțit. Dacă penultima avea accent ascuțit și este contrasă cu ultima, ultima va avea accent circumflex.

GH092. Sincopa este suprimarea unei vocale scurte în interiorul unui cuvânt; de exemplu, τίπτε; de ce oare? pentru τί ποτε;

GH093. Apofonia. La multe cuvinte care sunt strâns înrudite apare o modificare (uneori dispariție) a vocalei, cum ar fi în limba română spăl, speli, spală. Acest fenomen se numește apofonie sau alternanță vocalică.

GH094. Apofonia are grade tari și un grad slab; în cel din urmă caz, vocala (uneori) nu apare (grad de dispariție).

GH095. Cele mai importante grade sunt:

Observație: (5) și (6) sunt de fapt parte din (1), fiind vocalele scurte ε, ο combinate cu ι și υ, astfel formând diftongii ει, οι, ευ, ου.

GH096. Exemple:
1) βέλ-ος, lance, săgeată, ἑκη-βόλ-ος, trăgător la distanță, ὑπο-βλή-δην, lovind pe ascuns, βάλ-λω, arunc; φέρ-ω, duc, port, βουλη-φόρ-ος, sfetnic (purtător de sfat), δί-φρ-ος, car (purtător), φαρ-έτρη, tolbă (purtător de săgeți).
2) φη-μί (originar φα-μί GH121), spun, φω-νέω, ridic vocea, vorbesc, ἔ-φα-το, a zis.
3) τί-θη-μι, pun, așez, θω-ή, amendă (penalizare pusă asupra cuiva), τί-θε-μεν, punem; ῥήγ-νυμι, rup, ἔρ-ρωγ-α, am rupt, ἐρ-ράγ-η, a fost rupt.
4) δῶ-ρον, dar, δό-σις, dar.
5) λείπ-ω, plec, λέ-λοιπ-α, sunt plecat, ἔ-λιπ-ον, am plecat.
6) ἐ-λεύ-σομαι, mă voi duce, εἰλή-λουθ-α, sunt dus, ἤ-λυθ-ον, m-am dus.

GH097. Consoane sonore. Într-un stadiu timpuriu al limbii, lichidele (λ, ρ) și nazalele μ, ν erau adesea vocalice (sonore); erau adică folosite, în anumite combinații, ca vocale. În această ipostază ele sunt în mod obișnuit scrise cu un mic cerc dedesubt () ^(*6) , pentru a le distinge de consoanantele λ, ρ, μ, ν.

^(*6) Precum în cazul vocalelor lungi (GH005 ^(*4)), vom folosi și aici o altă convenție, diferită de convenția obișnuită, folosind această culoare pentru a marca varianta vocalică a acestor consoane. Astfel: λ reprezintă varianta vocalică a lui λ; la fel vom proceda și pentru ρ, μ și ν.

GH098. În limba greacă, așa cum se cunoaște ea, s-au manifestat următoarele fenomene:
1) λ vocalic (λ) devine consonantic (λ), și apare o vocală întăritoare fie înainte fie după; de exemplu, ἔσταλμαι, sunt trimis, din forma mai veche ἐστλμαι; πίμπλαντο, erau împliniți, din forma mai veche πι(μ)πλντο; πολύς, mult, din forma mai veche πλυς.
2) În mod asemănător, ρ vocalic (ρ) devine consonantic (ρ), și apare o vocală întăritoare fie înainte fie după el; de exemplu, καρδίη, κραδίη (= καρδία, κραδία, GH121), inimă, din forma mai veche κρδια; καρτερός, κρατερός, puternic, aspru, din forma mai veche κρτερος.
3) μ vocalic (μ) devine α scurt, ca de exemplu δέκα, zece, din forma mai veche δεκμ; ἔλυσα, am dezlegat, din forma mai veche ἐλυσμ.
4) ν vocalic (ν) de asemenea devine α scurt, precum terminația -α a acuzativului singular și terminația -ας a acuzativului plural, masculin și feminin, a declinării a III-a, din formele mai vechi -ν și -νς. De comparat πόδα (ac. sg.), picior, cu latinescul pedem, care vine din din forma mai veche ποδν (pedm); asta se mai întâmplă în mod obișnuit și în alte cazuri, precum εἰρύαται, ei protejează, din εἰρυνται; βαθύς, adânc, ἔπαθον, (eu) am suferit din formele mai vechi βνθυς, ἐπνθον.

Observație: Uneori nazalele vocalice μ, ν (μ, ν) devin consonante (μ, ν), cu sau fără intervenția unei vocale întăritoare, ca de exemplu βένθος, 'adâncime', πένθος, 'jale', din formele mai vechi βνθος, πνθος.

GH099. În cazul intervenției unei vocale scurte întăritoare, au apărut două forme de scriere ale aceluiași cuvânt, sau au fost folosite două forme ale aceleiași rădăcini; de exemplu, κρατερός, καρτερός, puternic, aspru; καρδίη, κραδίη, inimă; ἔβαλον, am aruncat, ἐβλήθην, am fost aruncat.

GH100. ι consonantic. Multe cuvinte grecești aveau mai demult un ι consonantic (semivocalic), pronunțat ca al doilea i în ghinion și scris cu o căciuliță dedesubt ^(*7) . Pierderea sa atunci când vine după vocala finală a rădăcinii unui cuvânt a produs următoarele modificări în scriere:

^(*7) Vom aplica și în acest caz o convenție diferită de cea obișnuită (vezi și GH005 ^(*4), GH097 ^(*6)). În locul căciuliței scrise dedesubtul lui iota, vom folosi această culoare pentru a marca un iota consonantic (ι).

GH101. Lungirea compensatorie. Pierderea uneia sau mai multor consoane într-un cuvânt conduce în mod obișnuit la lungirea vocalei precedente. Fenomenul se numește lungire compensatorie; când acesta are loc, se întâmplă următoarele:

GH102. υ consonantic. ϝ (digamma) a fost pur și simplu un υ consonantic (semivocalic), cele două schimbându-se, în limba greacă, una în cealaltă, după cum se poate observa din declinarea unor forme precum βασιλεύς (*βασιληυς), rege, νηύς, corabie și βοῦς (*βωυς), bou, vacă, ale căror forme de genitiv sunt βασιλῆος, νηός, βοός (din formele mai vechi βασιληϝς, νηϝος, βωϝος) (GH072). υ final al rădăcinii (GH130) acestor cuvinte a devenit deci mai întâi ϝ și apoi a fost pierdut.

Observație: Pe scurt, ϝ a devenit υ și a rămas așa; de exemplu, ἀπούρας, 'luând' (= ἀποϝρας), αὐέρυσαν, 'au răsucit (capetele victimelor)' (= ἀϝερυσαν = ἀϝϝερυσαν = ἀνϝερυσαν).

GH103. Pierderea lui sigma. Spiritul aspru (GH027) în limba greacă reprezintă adeseori un sigma pierdut. Un sigma între două vocale a devenit de obicei spirit aspru (de comparat transformarea lui s intervocalic în r în latina timpurie) și apoi a fost pierdut.

GH104. Comparați:

GH105. Consoane finale. Singurele consoane care pot sta la sfârșit de cuvânt sunt ν, ρ și ς (inclusiv ξ și ψ). Alte consoane care vin la sfârșit de cuvânt cad; de exemplu, δῶμα, casă (pentru δωματ); ὑπόδρα, neîncrezător, cu suspiciune (pentru ὑπδρακ); ἔλυε pentru ἐλυετ. Cf. amat, ambat etc.

GH106. ἐκ (ἐξ), din, de la, și οὐκ (οὐχ), nu, par a fi excepții, dar ca proclitice (GH051) ele sunt strâns atașate cuvântului următor.

GH107. οὐκ, οὐχ sunt variante de scriere ale cuvântului οὐ, nu, înaintea unei vocale cu spirit lin, respectiv aspru.

GH108. Modificări ale unor consoane. Unele consoane suferă anumite modificări, în principal prin asimilare; o consoană devine adică asemănătoare sau identică cu consoana care-i urmează (asimilare parțială, sau completă).

GH109. Astfel, κάππεσον (κατπεσον), am căzut, prezintă o asimilare completă a lui τ cu consoana următoare π, pe câtă vreme la ἐπέμφθην (ἐπέμπθην), am fost condus, trimis, avem doar o asimilare parțială.

GH110. Cele mai importante dintre aceste modificări sunt următoarele:
1) O oclusivă labială (π, β, φ) sau palatală (κ, γ, χ) înaintea unei oclusive dentale (τ, δ, θ) trebuie să fie de același ordin (GH012) cu aceasta.
2) O oclusivă dentală (τ, δ, θ) înaintea unei alte oclusive dentale devine σ.
3) Înaintea unui μ, o oclusivă labială (π, β, φ) devine μ, pe când oclusivele κ și χ devin în mod normal gamma-nazale (GH008), iar o oclusivă dentală (τ, δ, θ) devine în mod normal σ.
4) Înaintea lui σ:
- o oclusivă labială (π, β, φ) de combină cu el și devine ψ.
- o oclusivă palatală (κ, γ, χ) se combină cu el și devine ξ.
- o oclusivă dentală (τ, δ, θ) este de obicei asimilată (GH108) și devine σ, iar un σ adeseori cade, ca de exemplu ποσ(σ)ί = ποδσι, cu picioarele.
5) μ înaintea unei oclusive labiale (π, β, φ) rămâne neschimbat.
6) ν înaintea unei oclusive labiale (π, β, φ) devine μ; ν înaintea unei oclusive palatale (κ, γ, χ) devine gamma-nazal (GH008); ν înainte de λ, ρ este asimilat (GH108), devenind, respectiv, λ sau ρ.
7) O oclusivă surdă simplă (GH112) înainte de θ devine oclusivă surdă aspirată din aceeași clasă.
8) β + ν devine μν; δ sau τ + π devine ππ; δ + λ = λλ; λ + ν = λλ; ν + μ = μμ.
9) τ + ι (când ι este final, sau medial urmat de o altă vocală) de obicei = σι, πλούσιος (πλοῦτος).

Observație: ντ înaintea unui ι final devine νς; ν cade apoi, iar vocala precedentă este lungită prin compensare, GH101, 113.

GH111. Astfel, cu excepția lui ἐκ (din, de la) în compoziție, singurele combinații de oclusive care pot apărea sunt πτ, κτ, βδ, γδ, φθ, χθ, πφ, κχ și τθ.

Observație: γ înainte de κ, γ, χ, ξ este o consoană nazală (GH008, 015), nu oclusivă.

GH112. Atunci când un ν este adus înaintea unui ρ prin inflexiune (GH126) sau prin compoziție, intervine un δ pentru a ajuta pronunția. Tot așa, când un μ este adus înaintea unui ρ (sau λ) intervine un β; de exemplu, ἀνήρ, ἀνδρός (ἀνρος), om, al unui om, ἄμβροτος (ἀ-μροτος, GH097), nemuritor, μέμβλεται (μεμλεται), este de interes.

GH113. μ, ν, ντ, νδ, νθ, ρ, λ înainte de σ, precum și σ înainte de ν, de obicei cad, iar vocala precedentă este lungită prin compensare (GH101).

GH114. În construcții prepoziționale, ἐν înainte de λ, ρ sau σ rămâne neschimbat, în timp ce σύν (ξύν) înainte de σ devine συσ-, iar înainte de σ + consoană sau înainte de ξ devine συ-.

GH115. μ cade înainte de σ, iar vocala care-l precede se lungește. Dacă nu, μ se dublează; de exemplu εἰμί (ἐσμι), (eu) sunt, ἔμμεναι (ἐσμεναι), a fi.

GH116. Cuvintele care se scriu cu un ρ inițial au de obicei această consoană dublată atunci când, prin compoziție sau inflexiune, aceasta ajunge să stea după o vocală (nu diftong).

GH117. λ, μ, ν și σ sunt adesea dublate în situații asemănătoare (GH025, 066)).

GH118. σ între consoane, cu excepția cuvintelor compuse, cade.

GH119. Dacă o silabă începe cu o aspirație (spirit aspru, sau oclusivă surdă aspirată φ, θ, χ), silaba care o precede n-ar putea în mod normal să aibă aspirație, ci devine lină; de exemplu, τίθημι (θιθημι), așez, pun, τρέφω (θρεφω), hrănesc, πέφηνα (φεφηνα), am arătat, ἔχω (ἑχω) am. Acest fenomen se numește disimilare.

Observație: Această regulă nu este întotdeauna respectată la formarea aoristului pasiv, unde două surde aspirate pot să stea la începutul a două silabe succesive.

Parthenonul (reproducere)

Parthenonul (starea actuală)

După ce a servit ca templu timp de aproximativ nouă secole, Parthenonul a fost transformat în biserică creștină, iar mai târziu în moschee musulmană. În 1687 d.H. venețienii au bombardat Atena și au tras un obuz în mijlocul clădirii, pe care turcii o foloseau ca magazie de pulbere. Rezultatul a fost o explozie care a doborât pereții laterali și mai multe coloane.

GH120. Dialecte. Poemele homerice sunt un amestec a două dialecte grecești, eolic și ionic, majoritatea formelor fiind ionice. Anumite neregularități aparente se datorează elementului eolic pe care acestea îl conțin.

GH121. Alfa lung (α) din greaca mai veche, care se găsește și în majoritatea celorlalte dialecte grecești, devine η în mod obișnuit în greaca ionică; de exemplu, βουλή, dorință, plan (βουλά). Alfa lung în poemele homerice provine în mod obișnuit dintr-o contracție (GH084-085), sau o lungire compensatorie (GH101); altfel, el este o formă eolică.

GH122. Punctuația. Punctuația grecească diferă de cea românească prin aceea că puctul și virgula și două puncte sunt reprezentate printr-un punct deasupra liniei (·), iar semnul întrebării este reprezentat prin punct și virgulă (;).

GH123. Transliterarea. Cuvintele din limba română care au corespondent în limba greacă se scriu folosind caracterele românești echivalente celor grecești. Cele care prezintă unele diferențe au fost transliterate după cum urmează:

ζ = z, de exemplu, ζῶον, animal (zoologie, zoon, epizootie)
κ = c, de exemplu, δέκα, zece (decalog, decagon, decadă)
υ = i, de exemplu, πῦρ, foc (pirotehnic, pirogravură, pirolatrie)
αι = e, de exemplu, παῖς, (rădăcina παιδ-), copil (pedagog, pedogeneză)
ει = e, i, ei, de exemplu, χείρ, mână (chirografie), εἴδωλον, (idol), εἰδός, înfățișare (caleidoscop), μουσεῖον, locuința muzelor (muzeu)
οι = e(o), o, de exemplu, οἶκος, casă, cămin (economie, ecologie), ὁμοῖος, la fel (homeopatie, homomorf)
ου = u, de exemplu, βοῦς, bou, vacă (bucolic, Bucefal, bucentaur, bucraniu)
ευ = eu, de exemplu, εὖ, bun (eufonie, eulogie, eufemism). Uneori, ευ = ev, în cuvinte compuse precum εὐάγγελος, mesager de bine / de vești bune (evanghelie, evanghelic).
ῥ = r, de exemplu, ῥέω, curg (retoric, reumatism)
γ-nazal (GH008) = nge, nghe, de exemplu, ἄγγελος, mesager (înger, evanghelie, Anghel)
Iota subscris (GH005) a fost în general omis, de exemplu, ᾠδή, odă, Θρῄκη, Tracia. η în greaca homerică, atunci când reprezintă un α din greaca (attică) de mai târziu (GH121), a fost adesea transliterat prin a; de exemplu, Ἥρη, Hera, Ἀθήνη, Atena. Această regulă i se aplică în special lui η atunci când vine după ε, ι, ρ, sau este final.

GH124. Următoarele reguli speciale se aplică la sfârșit de cuvânt:

οι = i: Ἀχαιοί, ahei, Δαναοί, danai.
η = a (uneori e) (GH121): Σπάρτη, Sparta, Ἰθάκη, Itaca, Ἑκάτη, Hecate.
ος = e, sau ος cade cu totul; uneori es, u: Πάτροκλος, Patrocle/Patrocles/Patroclu, Ὄλυμπος, Olimp; dar Λῆμνος, Lemnos, Δῆλος, Delos etc.
ον = o, um: Σούνιον, Sounio, Παλλάδιον, Palladium.
τια, τιη = ție: δημοκρατίη, democrație.
ιη, ια = ia, ie: Ἀρκαδίη, Arcadia, φιλοσοφίη (φιλέω, dragoste, σοφίη, pricepere, înțelepciune), filosofie, literal = dragoste de înțelepciune.

GH125. Numele proprii grecești sunt transliterate potrivit regulilor de mai sus. Ele sunt puse la nominativ (GH139) și se pronunță ignorând accentul grecesc și accentuând penultima silabă (GH043) a cuvântului.