GH005. Diftongii improprii sunt ᾳ, ῃ, ῳ. Aceștia constau dintr-o vocală lungă α (*4) , η, ω și un iota (ι) numit iota subscris. Dacă vocala este majusculă, iota se scrie în același rând cu ea; de exemplu, ᾤχετο = Ωιχετο = ΩΙΧΕΤΟ.
(*4) Modul consacrat pentru notarea cantității unei vocale ce poate fi, în diferite situații, scurtă sau lungă, se face prin aplicarea unui semn specific deasupra vocalei: ᾰ, ῐ, ῠ (scurtă), respectiv ᾱ, ῑ, ῡ (lungă). Totuși, din cauza unor limitări ale sistemelor informatice de codare a caracterelor, care fac imposibilă combinarea unui accent (sau a unui spirit) cu unul din aceste două semne, vom indica o vocală lungă prin sublinierea ei (α, ι, υ). Dacă vocala respectivă este scurtă, fie nu se va aplica niciun semn suplimentar (α, ι, υ), fie, acolo unde se consideră util, se va aplica semnul specific obișnuit (ᾰ, ῐ, ῠ). Vocalele care sunt întotdeauna lungi (η, ω) sau scurte (ε, ο) nu au nevoie de semne suplimentare în acest sens.
Observație: Dacă prin inflexiune (vezi GH126) sau prin alt proces un iota vine imediat după α, η sau ω, acesta devine automat iota subscris, generând un diftong impropriu.
...
GH097. Consoane sonore. Într-un stadiu timpuriu al limbii, lichidele (λ, ρ) și nazalele μ, ν erau adesea vocalice (sonore); erau adică folosite, în anumite combinații, ca vocale. În această ipostază ele sunt în mod obișnuit scrise cu un mic cerc dedesubt (
) (*6) , pentru a le distinge de consoanantele λ, ρ, μ, ν.
(*6) Precum în cazul vocalelor lungi (GH005*4), vom folosi și aici o altă convenție, diferită de convenția obișnuită, folosind această culoare pentru a marca varianta vocalică a acestor consoane. Astfel: λ reprezintă varianta vocalică a lui λ; la fel vom proceda și pentru ρ, μ și ν.