GH470. Subiectul unui verb finit este în cazul nominativ, ca de exemplu, ὀλέκοντο δὲ λαοί, și oastea pierea, ἔδεισεν δ' ὁ γέρων, iar bătrânul s-a înfricoșat.
GH471. Subiectul unui infinitiv este de regulă la acuzativ, ἄμμε οἴω ἂψ ἀπονοστήσειν, cred că ne vom întoarce acasă, βούλομ' ἐγὼ λαόν σόον ἔμμεναι, doresc ca poporul meu să fie în siguranță. Subiectul infinitivului este de obicei omis atunci când el este același cu subiectul sau obiectul (fie direct, fie indirect) verbului principal.
GH472. Când infinitivul este folosit pentru a exprima o comandă (GH607, 11), subiectul lui, dacă este exprimat, este la nominativ dacă este la persoana a II-a, sau la acuzativ dacă este la persoana a III-a; de exemplu, σὺ τόν γ' ἐπέεσσι καθάπτεσθαι μαλακοῖσιν, dar tu atinge-l cu cuvinte blajine.
GH473. Un verb finit se acordă de regulă cu subiectul său nominativ, în persoană și număr, cu următoarele excepții:
1) Un subiect neutru plural poate primi verbul la singular; de exemplu, ᾤχετο κῆλα θεοῖο, au zburat săgețile divine, τὰ δέδασται, acestea au fost împărțite.
2) În cazul a două sau mai multe subiecte legate prin și, verbul se poate acorda cu unul din subiecte, legătura cu celelalte fiind subînțeleasă; de exemplu, μή νύ τοι οὐ χραίσμῃ σκῆπτρον καὶ στέμμα θεοῖο, ca nu cumva sceptrul și cununa zeului să nu-ți folosească, εἰ δὴ ὁμοῦ πόλεμός τε δαμᾷ καὶ λοιμὸς Ἀχαιούς, dacă deodată războiul și ciuma îi zdrobește pe ahei.
3) Când se referă la doi, pluralul și dualul sunt adesea schimbate între ele sau combinate; de exemplu, δεινὼ δέ οἱ ὄσσε φάανθεν, iar ochii ei se-arată cumpliți, τώ οἱ ἔσαν κήρυκε καὶ ὀτρηρὼ θεράποντε, care erau cei doi crainici și slujitori pregătiți ai lui, τὼ δ' αὐτὼ μάρτυροι ἔστων, și aceștia doi să fie martori.
GH474. Un substantiv sau adjectiv predicativ după verbe care înseamnă a fi, a apărea, a deveni, a fi considerat/făcut/numit/ales și altele asemănătoare se acordă cu subiectul în caz; de exemplu, ὁμηγερέες τε γένοντο, și au fost aduși laolaltă; ὃς ἄριστος Ἀχαιῶν εὔχεται εἶναι, care se laudă că este cel mai puternic dintre ahei; τὸ δέ τοι κὴρ εἴδεται εἶναι, dar aceea pare (a fi) chiar ca moartea pentru tine; δειλός τε καὶ οὐτιδανὸς καλεοίμην, ar trebui să fiu numit și laș și netrebnic.
GH475. Apoziție. Un substantiv folosit în legătură cu alt substantiv pentru a-l descrie, și care se referă la aceeași persoană sau lucru, se acordă cu acesta în caz și se spune că este în apoziție cu el; de exemplu, Ἀτρεΐδης ἄναξ ανδρῶν, fiul lui Atreu, rege al oamenilor, Χρύσην ἠτίμασεν ἀρητῆρα, l-a disprețuit pe Hrises, preotul.
GH476. Verbul εἰμί (în special formele persoanei a III-a singular și plural ἐστί, εἰσί) este adesea omis, atunci când el poate fi furnizat cu ușurință din context.
GH477. Și alte cuvinte sunt uneori omise; de exemplu, ναὶ μὰ τόδε σκῆπτρον = ναὶ μὰ τόδε σκῆπτρον ὄμνυμι, da, pe sceptrul acesta (jur).
GH478. Un substantiv este în cazul nominativ:
1) Când este subiectul unui verb finit (GH470).
2) Când este nume predicativ, după anumite verbe (GH474).
3) Uneori în locul vocativului, ca de exemplu δημοβόρος βασιλεύς, rege, care devorează (bunurile) poporul(ui)!
Genitivul grecesc reprezintă două cazuri mai vechi (GH157):
1) genitivul propriu-zis, care arată clasa căreia o persoană sau un lucru îi aparține;
2) genitivul ablativ (anterior, ablativ), exprimând de obicei separarea, sursa, cauza.
GH479. Unele dintre cele mai comune utilizări ale genitivului sunt:
1) Posesia; de exemplu, ψυχὰς ἡρώων, sufletele războinicilor, Διὸς βουλή, voia lui Zeus, ἐπὶ νῆας Ἀχαιῶν, la corăbiile aheilor: genitiv posesiv.
2) Subiectul unei acțiuni sau sentiment; de exemplu, μῆνιν Ἀχιλῆος, mânia lui Ahile, (adică simțită de Ahile): genitiv subiectiv.
3) Obiectul unei acțiuni sau sentiment; de exemplu, Ἀχιλλῆος ποθή, nevoia de Ahile, πόσιος καὶ ἐδητύος ἔρον, dorința de mâncare și băutură: genitiv obiectiv.
4) Material sau conținut; de exemplu, πυραὶ νεκύων, ruguri de cadavre, ἑκατόμβας ταύρων ἠδ' αἰγῶν, hecatombe de tauri și capre: genitiv de material.
5) Măsura timpului, a spațiului sau a valorii (prețului); de exemplu, κούρης Χρυσηΐδος ἄποινα δέξασθαι, a accepta răsplățile pentru fata Hriseis: genitiv de preț.
6) Cauza sau originea; de exemplu, εὐχωλῆς ἐπιμέμφεται, se supără din pricina unei promisiuni (neonorate), χωόμενον γυναικός, necăjit de dragul unei femei: genitiv de cauză.
7) Întregul, după cuvinte care indică o parte; de exemplu, τίς θεῶν;, care dintre zei? τὸ πλεῖον πολέμοιο, partea mai mare a războiului: genitiv partitiv.
GH480. Genitivul partitiv poate urma toate adjectivele, adverbele, substantivele și participiile care denotă o parte; de exemplu, οἰωνοπόλων ὄχ' ἄριστος, cel mai bun dintre prezicători, οἶος Ἀργείων, singurul dintre argieni, τῶν δ' ἄλλων οὕ τις ὁρᾶτο, dar dintre ceilalți nimeni n-a văzut-o.
GH481. Un genitiv în predicat după verbe care înseamnă a fi etc. și alte verbe copulative poate exprima oricare dintre relațiile genitivului atributiv (GH479, 1-7).
GH482. Orice verb a cărui acțiune afectează obiectul doar în parte, sau care înseamnă a împărtăși sau a se bucura, poate primi genitivul; de exemplu, ἀρνῶν κνίσης αἰγῶν τε τελείων ἀντιάσας, împărtășind din grăsimea de oi și capre alese, ἵνα πάντες ἐπαύρωνται βασιλῆος, ca toți să se bucure de rege.
GH483. Verbele care însemană a începe, a încerca, a lua, a atinge, a obține, a pretinde, a ținti, a lovi, a scăpa, primesc genitivul; de exemplu, κόμης ἕλε Πηλεΐωνα, l-a prins pe Ahile de păr, λαβὲ γούνων, ține-l de genunchi, χειρὸς ἑλόντε, prinzându-i mâna, ποδὸς τεταγών, prinzându-mă de picior.
GH484. Verbele care înseamnă a gusta, a mirosi, a percepe, a înțelege, a aminti, a uita, a dori, a îngriji, a proteja, a neglija, a se minuna, a admira, a disprețui, primesc genitivul; de exemplu, κλῦθί μευ, ascultă-mă! σέθεν δ' ἐγὼ οὐκ ἀλεγίζω οὐδ' ὄθομαι κοτέοντος, nu-mi pasă de tine și nici nu mă impresionează mânia ta, κήδετο Δαναῶν, s-a întristat pentru greci, καὶ μέν μευ βουλέων ξύνιεν, și au ascultat la sfatul meu, τῶν μιν μνήσασα, amintindu-i de asta, Θέτις οὐ λήθετ' ἐφετμέων, Thetis nu a uitat de cereri.
GH485. Genitivul urmează verbelor care înseamnă a stăpâni, a conduce, a îndruma; de exemplu, ὃς Τενέδοιο ἀνάσσεις, (tu) care stăpânești peste Tenedos, ὃς πάντων Ἀργείων κρατέει, care conduce pe toți argienii.
GH486. Verbele care semnifică plinătatea sau lipsa primesc genitivul de material (GH479, 4). Cele care înseamnă a umple primesc acuzativul lucrului umplut și genitivul de material; de exemplu, μένεος φρένες πίμπλαντο, diafragma sa era plină de mânie, κοῦροι κρητῆρας ἐπεστρέψαντο ποτοῖο, tinerii au umplut vasul de amestec până la gură cu băutură.
GH487. Genitivul poate denota separarea sau distincția (genitiv de separare); în acest sens, el este folosit după verbe care înseamnă a înlătura, a restrânge, a elibera, a înceta, a eșua, a diferi, a renunța etc.; de exemplu, λῆγ' ἔριδος, contenește cu cearta, πολέμου δ' ἀποπαύεο, și încetează lupta. Este folosit de asemenea pentru a denota sursa; de exemplu, δεινὴ κλαγγὴ γένετ' ἀργυρέοιο βιοῖο, un zăngănit groaznic s-a ridicat din arcul de argint.
GH488. Genitivul urmează verbelor care înseamnă a depăși, a fi inferior, și tuturor celorlalte care implică o comparație (GH493); de exemplu, Κλυταιμ(ν)ήστρης προβέβουλα, îmi place mai mult decât Clitemnestra, περὶ πάντων ἔμμεναι ἄλλων, să fie mai presus de toți, οἳ περὶ βουλὴν Δαναῶν ἐστε, (voi) care-ntreceți pe Ahei, când e vorba de sfat.
GH489. Verbele compuse cu o prepoziție sunt adesea urmate de genitiv; de exemplu, τὰ πολίων ἐξεπράθομεν, câte am prădat din orașe, περίσχεο παιδός, ocrotește-ți fiul.
GH490. Genitivul poate să denote timpul în care ceva are loc.
GH491. Multe adjective care se înrudesc ca înțeles sau derivație cu verbe care primesc genitivul sunt urmate de genitiv (obiectiv).
GH492. Multe adverbe, în special cele de loc și cele derivate din adjective care primesc genitivul, se combină cu genitivul; de exemplu, τηλόθι πάτρης, departe de țară, πάροιθ' αὐτοῖο, înaintea lui, λιμένος ἐντός, în port.
GH493. Adjectivele și adverbele de grad comparativ primesc genitivul (GH488) atunci când nu sunt urmate de ἤ (ἠέ); οὐ ἑθέν ἐστι χερείων, nu-i mai prejos decât ea (literal, mai rea decât), φέρτερός εἰμι σέθεν, eu sunt mai tare decât tine, γλυκίων μέλιτος, mai dulce ca mierea.
GH494. Un substantiv și un participiu care nu sunt strâns legate gramatical de restul propoziției pot sta prin ele însele în cazul genitiv. Această construcție se numește genitiv absolut. Exemple: αὐτοῦ κινηθέντος, pornind zeul, ἐμεῦ ζῶντος καὶ ἐπὶ χθονὶ δερκομένοιο, până ce eu mai trăiesc și mai văd pe pământ. Vezi GH611.
Dativul grecesc reprezintă trei cazuri mai vechi (GH157):
1) dativul propriu-zis, care denotă cui sau pentru cine/ce ceva este sau se face.
2) instrumentalul, care denotă instrumentul, mijlocul, maniera, cauza, însoțirea.
3) locativul, care denotă locul unde și timpul când.
GH495. Obiectul indirect al unui verb tranzitiv este la dativ; de exemplu, τήν οἱ πόρε Φοῖβος Ἀπόλλων, pe care Febos Apolon i-l dăruise, πῶς τοι δώσουσι γέρας; cum să-ți dea o răsplată?
GH496. Multe din verbele care sunt tranzitive în unele limbi moderne, sunt intranzitive în limba greacă și primesc dativul. Verbele din această categorie sunt în principal acelea care se referă la a servi, a beneficia, a apăra, a ajuta, a plăcea, a se supune, a avea încredere, a satisface, a sfătui, a îndemna, și antonimele acestora; de asemenea, cele care se referă la abuz, mânie, certare, invidie, prietenie, dușmănie, reproș, amenințare etc., ca de exemplu, βασιλῆι χολωθεῖς, mâniindu-se pe rege, οὐκ Ἀτρεΐδῃ ἥνδανε θυμῷ, nu a fost plăcut fiului lui Atreus în sufletul lui, μή νύ τοι οὐ χραίσμῃ σκῆπτρον καὶ στέμμα θεοῖο, ca nu cumva sceptrul și cununa zeului să nu-ți folosească, ἐπείθετο μύθῳ, s-a supus poruncii, μοὶ ἀρήξειν, să mă apere pe mine, ὅτε χώσεται ἀνδρὶ χέρηι, când se mânie pe un supus, ἀπειλήσω δέ τοι ὧδε, dar eu te-ameninț astfel, μήνι' Ἀχαιοῖσιν, ține mânia pe ahei.
GH497. O persoană sau un lucru în al cărui avantaj ceva există sau se face se pune în cazul dativ; de exemplu, αὐτοὺς δὲ ἑλώρια τεῦχε κύνεσσιν οἰωνοῖσί τε δαῖτα, făcându-i pradă cânilor și ospăț păsărilor, παῖδα δ' ἐμοὶ λῦσαι, dar eliberați-mi copila, τόδε μοι κρήηνον ἐέλδωρ, împlinește-mi dorința, ἡμῖν ἀπὸ λοιγὸν ἀμῦναι, să-și abată urgia de la noi, καὶ δή μοι γέρας αὐτὸς ἀφαιρήσεσθαι ἀπειλεῖς, ba chiar mă și ameninți că iei de la mine răsplata, Ἀχιλλῆι μεθέμεν χόλον, să lași mânia față de Ahile, σὺν δ' ἡμῖν δαῖτα ταράξῃ, și el să ne tulbure ospățul.
GH498. Dativul de interes sau de referință denotă persoana la care se limitează o declarație.
GH499. Dativul cu εἰμί, γίγνομαι și alte verbe cu înțeles asemănător poate să denote posesorul; de exemplu, τῶν δ' ἄλλων ἅ μοι ἔστι παρὰ νηί, însă din tot ce mai am la corabie, τώ οἱ ἔσαν κήρυκε, care erau amândoi crainicii lui.
GH500. Dativul pronumelor personale adesea denotă posesorul, fără verbe precum εἰμί, γίγνομαι etc.; de exemplu, ὄσσε δέ οἱ πυρὶ ἐΐκτην, și ochii îi erau ca de foc, ὅ μοι γέρας ἔρχεται ἄλλῃ, răsplata mea merge altundeva, δεινὼ δέ οἱ ὄσσε φάανθεν, și ochii îi fulgerau groaznic.
GH501. Dativul este folosit după verbe care înseamnă a comanda și a conduce; de exemplu, νήεσσ' ἡγήσατ' Ἀχαιῶν Ἴλιον εἴσω, a cârmuit vasele Aheilor spre Troia, Μυρμιδόνεσσιν ἄνασσε, [mergi și] fii stăpân Mirmidonilor.
GH502. Dativul urmează unor substantive verbale și unor numeroase adjective și adverbe al căror înțeles este înrudit cu verbele care primesc dativul; de exemplu, τὰ κὰκ' ἐστὶ φίλα φρεσί, răul a plăcut inimii tale, οὔ τί μοι αἴτιοί εἰσιν, ei nu sunt în niciun fel vinovați față de mine, ἔχθιστός μοί ἐσσι, cel mai hulit îmi ești tu, ἐπεὶ μάλα οἱ φίλος ἦεν, pentru că el îi era foarte drag, χαλεποί τοι ἔσονται, îți vor fi (prea) grele, ἵλαος ἔσσεται ἡμῖν, el ne va fi îndurător.
GH503. Dativul este folosit după toate verbele care însemană asemănare, deosebire, acord, dezacord, unire, apropiere; de exemplu, νυκτὶ ἐοικώς, asemenea nopții, ὄσσε δέ οἱ πυρὶ ἐΐκτην, și ochii îi erau ca de foc, οὐ σοί ποτε ἶσον ἔχω γέρας, eu niciodată nu am daruri ca tine, ἐπιείκελον ἀθανάτοισιν, precum nemuritorii.
GH504. Dativul vine după numeroase verbe compuse cu ἐν, σύν și ἐπί, și după unele verbe compuse cu πρός, παρά, περί și ὑπό; de exemplu, αὐτοῖσι βέλος ἐφιείς, aruncând o săgeată asupra lor, ὃς Ἀργείοισι κήδε' ἐφῆκεν, care a adus dureri asupra Argienilor, νηυσὶ παρήμενος, stând lângă corăbii, σοί γε παρέζετο, ea a șezut lângă tine, οἱ συμφράσσατο βουλὰς Θέτις, Tetis a făcut planuri cu el, μητρὶ δ' ἐγὼ παράφημι, dar o sfătuiesc pe mama, ἐνῶρτο γέλος θεοῖσιν, hohot de râs s-a ridicat între zei.
GH505. Dativul este folosit ca să denote cauza, maniera, mijlocul, instrumentul și agentul; de exemplu, τίσειαν Δαναοὶ ἐμὰ δάκρυα σοῖσι βέλεσσιν, Danaii să plătească lacrimile mele cu săgețile tale, ἔπεσιν χερσὶν ἀρήξειν, să dai ajutor cu cuvintele și cu mâinile, ὑπερπολίησι τάχ' ἄν ποτε θυμὸν ὀλέσσῃ, prin faptele sale de trufie în curând își va pierde viața, μηδὲ ξίφος ἕλκεο χειρί, și nu-ți trage sabia cu mâna, ἔπεσιν ὀνείδισον, cu vorbele mustră-l, χερσὶ οὐ μαχήσομαι, nu mă voi lupta cu mâinile, κύδεϊ γαίων, mândru fiind de mărire, τῶ σὲ κακῇ αἴσῃ τέκον, te-am născut pentru nenorocire, τὴν βίῃ ἀέκοντος ἀπηύρων, care i-a fost luată cu sila, μολπῇ θεὸν ἱλάσκοντο, l-au îmblânzit pe zeu cu muzică și dans, λάβε γούνων σκαίῃ, i-a apucat genunchii cu stânga, τοὶ κεφαλῇ κατανεύσομαι, voi da din cap (afirmativ).
GH506. Dativul este folosit pentru a denota circumstanța. Dativul de circumstanță este asociat cel mai adesea cuvintelor abstracte sau semi-abstracte și de multe ori este folosit pentru a exprima motivul sau ocazia. σοὶ ἅμ' ἑσπόμεθα, te-am urmat, οἳ οἱ ἅμα τράφεν ἠδ' ἐγένοντο, care au fost crescuți și născuți împreună cu el, ἑκάτῳ δῶμα Ἥφαιστος ποίησεν ἰδυίῃσιν πραπίδεσσιν, fiecăruia i-a făcut Hefaistos cu pricepere multă o casă, τίς σφωε ἔριδι ξυνέηκε; cine-i aduse pe aceștia doi în conflict?
GH507. Dativul este folosit cu verbe care înseamnă a fi cu, a urma, a se alătura, a fi de acord, a semăna, a lupta, a se strădui, a se încrede, a plăcea, și ocazional cu verbele care înseamnă a cumpăra și a abunda; de exemplu, οὐκ Ἀτρεΐδῃ ἥνδανε, acesta nu i-a plăcut fiului lui Atrid, καί οἱ πείθονται Ἀχαιοί, și Aheii au încredere în el, ἀνδράσιν μάχεσθαι, să se lupte cu oamenii, καρτίστοις ἐμάχοντο, au luptat cu cei mai puternici, ἐριζέμεναι βασιλῆι, să te cerți cu regele, οὔ τοι μαχήσομαι, nu mă voi lupta cu tine.
GH508. Dativul este folosit pentru a denota agentul, după timpurile trecute, în special perfectul și mai mult ca perfectul pasiv.
GH509. Dativul, cu sau fără o prepoziție, este folosit pentru a indica locul unde are loc o acțiune. Este folosit în legătură cu orașe și țări, cu marile diviziuni ale lumii, cu zonele principale ale acțiunii, cu părțile unui lucru sau ale corpului uman, după verbe care implică localizarea sau timpul și după unele verbe de mișcare unde ne așteptăm la un acuzativ cu prepoziție. Exemple: οὐχ ἥνδανε θυμῷ, nu i-a fost plăcut sufletului, τόξ' ὤμοισιν ἔχων, având arcul pe umeri, τοῖσι δ' ἀνέστη Κάλχας, iar Calhas s-a ridicat dintre ei, μὴ κλέπτε νόῳ, să nu furi în inima ta, ἄμφω θυμῷ φιλέουσα, iubindu-i pe amândoi în inima sa, φρεσὶ θύει, el se mânie în mintea sa, ἥμενον κορυφῇ, așezat pe vârf, μάχῃ Τρώεσσιν ἀρήγειν, pentru a-i ajuta pe troieni în luptă, δεκάτῃ δ' ἀγορήνδε καλέσσατο λαὸν Ἀχιλλεύς, dar în a zecea (zi) Ahile a chemat oastea în adunare, δωδεκάτῃ δ' ἐλεύσεται Οὔλυμπόνδε, dar într-a douăsprezecea (zi) el va veni la Olimp, πολλὰς δὲ ψυχὰς Ἄιδι προΐαψεν, și a trimis multe suflete în Hades, σὺ δ' ἐνὶ φρεσὶ βάλλεο σῇσιν, și s-o pui în inimă, ἄγουσι δὲ δῶρα ἄνακτι, iar ei duc daruri domnului, κάππεσον ἐν Λήμνῳ, am ajuns în Lemnos.
GH510. Dativul este folosit pentru a denota măsura în care ceva este adevărat; de exemplu, ὁ γὰρ βίῃ οὗ πατρὸς ἀμείνων, căci el este mai bun ca putere decât propriul său tată. Cf. GH514.
GH511. Obiectul direct al unui verb tranzitiv este în cazul acuzativ, ca de exemplu, νοῦσον ὦρσε, a pricinuit o molimă, Χρύσην ἠτίμασεν, el a disprețuit pe Hrises, λυσόμενος θύγατρα, pentru a-și răscumpăra fiica, φέρων ἄποινα, aducând plăți de răscumpărare, στέμματ' ἔχων, având pnglici, ἐλίσσετο Ἀχαιούς, el se ruga de Ahei.
GH512. Orice verb al cărui înțeles o permite, poate primi un acuzativ de formă înrudită, sau cu înțeles echivalent. Acesta se numește acuzativ de înrudire și poate urma atât verbelor intranzitive cât și celor tranzitive; de exemplu, εἶπας ἔπος, ai rostit un cuvânt, ὁδὸν ἐλθέμεναι, să călătorească (să bată drum), ἔπος τ' ἔφατο, și a spus un cuvânt.
GH513. Cuvintele ἔπος, μῦθος și ἔργον cu pronume sau adjective sunt uneori practic echivalente neutrului pronumelui sau adjectivului, fără aceste cuvinte; de exemplu, εἴ σοι πᾶν ἔργον ὑπείξομαι, dacă m-aș supune ție în orice lucru.
GH514. Un acuzativ care restrânge forța unui verb la o parte, un personaj, o calitate, sau un atribut al subiectului poate urma multor verbe care sunt intranzitive sau reflexive ca înțeles. Acesta este acuzativul părții afectate, sau acuzativul de specificare și poate de asemenea să însoțească un substantiv, un adjectiv, sau chiar o întreagă propoziție; de exemplu, πόδας ὠκὺς Ἀχιλλεύς, Ahile picioare-iuți (literal: Ahile cel iute în ce privește picioarele), χωόμενος κῆρ, mâniat în inimă, οὔ ἑθέν ἐστι χερείων, οὐ δέμας οὐδὲ φυήν, οὔτ' ἄρ φρένας οὐδέ τι ἔργα, ea nu-i este mai prejos, nici la trup, nici la statură, nici la minte și nici în vreo lucrare.
GH515. Acuzativul este folosit pentru a denota măsura timpului sau spațiului; de exemplu, πᾶν δ' ἦμαρ φερόμην, și-am tot căzut cât e ziua de mare, πρόπαν ἦμαρ δαίνυντο, ziua-ntreagă benchetuiau, ἀκέων δὴν ἧστο, a stat tăcut îndelung.
GH516. Acuzativul dependent de un verb omis urmează adverbelor de jurământ νή și μά; de exemplu, μὰ Ἀπόλλωνα, pe Apolon! ναὶ μὰ τόδε σκῆπτρον, da, pe sceptrul acesta! (GH477)
GH517. Verbele εἶπον și αὐδάω, și mult mai adesea compușii lor, pot primi un acuzativ al persoanei căreia ne adresăm; de exemplu, Κάλχαντα προσέειπεν, s-a adresat lui Calhas, ούδέ τί μιν προσεφώνεον, nici nu i-au zis nimic.
GH518. Acuzativul poate fi folosit în legătură cu persoana despre care un lucru se spune, este cunoscut, se crede, sau se relatează:
1) Persoana este tratată ca și lucrul spus sau cunoscut și nu doar ca și când despre acesta se spune sau se cunoaște ceva; de exemplu, οὐδ' ἢν Ἀγαμέμνονα εἴπῃς, nici chiar dacă ai spune Agamemnon.
2) Obiectul real al verbului este un fapt exprimat printr-o propoziție sau cuvânt limitativ.
GH519. Cuvintele care denotă scopul sunt la acuzativ după verbe de mișcare; de exemplu, ὅν κεν ἵκωμαι, să vin peste oricine, κνίση δ' οὐρανόν ἷκεν, și aroma se ducea în cer, ἔρχεσθον κλισίην Ἀχιλῆος, mergeți la cortul lui Ahile.
GH520. Următoarele categorii de verbe pot fi combinate cu două acuzative:
1) Verbe de întrebare, învățare, amintire, cerere, îmbrăcare, dezbrăcare, lipsire și luare; de exemplu, ἔμ' ἀφαιρεῖται Χρυσηίδα Φοῖβος Ἀπόλλων, Febos Apolon mi-o ia pe Hriseis, μήτε σὺ τόνδ' ἀποαίρεο κούρην, nici să nu-i iei fata.
2) Verbe de numire, alegere, desemnare, facere, gândire, apreciere și altele asemenea; de exemplu, αὐτοὺς δὲ ἑλώρια τεῦχε κύνεσσιν οἰωνοῖσί τε δαῖτα, i-a făcut pradă câinilor și ospăț păsărilor, ὃν Βριάρεων καλέουσι θεοί, ἄνδρες δέ τε πάντες Αἰγαίωνα, pe care zeii îl numesc Briareu, dar toți oamenii (îl numesc) Egeon.
3) Verbe care înseamnă a face ceva unei persoane sau a spune ceva despre o persoană.
GH521. Acuzativul poate denota un obiect care este afectat de o acțiune, putând fi adăugat un al doilea acuzativ al unei anumite părți care a fost afectată (acuzativul întregului și părții); de exemplu, τί δέ σε φρένας ἵκετο πένθος; dar ce necaz a venit asupra ta în inimă? περὶ γάρ ῥά ἑ χαλκὸς ἔλεψεν φύλλα τε καὶ φλοιόν, bronzul l-a curățat de frunze și coajă de jur împrejur. Notă: Unii ar încadra acuzativul acestei ultime propoziții la GH520 de mai sus.
GH522. Vocativul, cu sau fără ὦ, se folosește în adresarea față de o persoană sau un lucru; de exemplu, θεά, zeiță!, ὦ Ἀχιλεῦ, O, Ahile! Ἀτρεΐδαι, fiilor lui Atreu! Notă: Forma de nominativ este adesea folosită pentru vocativ, GH478, 3.
GH523. Gradul pozitiv al unui adjectiv poate însemna că acea calitate indicată nu este în proporția potrivită pentru scopul considerat; de exemplu, μὴ δὴ πάντας ἐμοὺς ἐπιέλπεο μύθος εἰδήσειν· χαλεποί τοι ἔσονται, nu nădăjdui ca toate planurile mele tu să le cunoști; ele vor fi prea grele pentru tine (să le înțelegi).
GH524. Terminațiile de comparativ și superlativ ale adjectivelor sunt adesea folosite pur și simplu pentru a denota un grad neobișnuit de înalt al calității respective, fără ca vreo idee de comparație să fie implicată.
GH525. Un adjectiv se acordă cu substantivul său în gen, număr și caz, dar nu întotdeauna în formă, deoarece acestea pot aparține unor declinări diferite, ca de exemplu, νοῦσος κακή, molimă rea, unde νοῦσος, chiar dacă este feminin, aparține declinării a II-a și se termină în -ος. Această regulă se aplică și atributelor adjectivale, ca de exemplu, μυρί' ἄλγεια, nenumărate suferințe, πολλὰς δ' ἰφθίμους ψυχὰς Ἄιδι προΐαψεν, și a trimis multe suflete curajoase în Hades, διαστήτην ἐρίσαντε, aceștia doi s-au dezbinat după ce s-au certat, δῖος Ἄχιλλεύς, divinul Ahile, ἦλθε θοᾶς νῆας, a venit la corăbiile iuți, θεοὶ Ὀλύμπια δώματ' ἔχοντες, zeii care au locuințe olimpiene.
GH526. Când se face referire la doi, pluralul și dualul sunt schimbate unul cu celălalt fără restricții (GH473, 3); de exemplu, δύο γενεαί, două generații, τὼ δ' αὐτὼ μάρτυροι ἔστων, și aceștia doi să fie martori.
GH527. Un adjectiv sau un participiu, de obicei împreună cu pronumele ὁ, ἡ, τό, poate fi folosit ca substantiv; de exemplu, τά τ' ἐόντα τά τ' ἐσσόμενα πρό τ' ἐόντα, și câte sunt, și câte vor fi, și câte-au fost înainte, τὰ κακά, aceste rele (GH534).
GH528. Pronumele ὁ, ἡ, τό. Sunt trei utilizări principale ale pronumelui ὁ, ἡ, τό:
1) Ca pronume demonstrativ (și personal, persoana a III-a) independent, însemnând acesta/aceasta, acela/aceea, el, ea. Εste utilizarea lui inițială, și cea mai comună la Homer; de exemplu, ὁ νοῦσον ὦρσε, a răspândit o molimă, τὸν Χρύσην ἠτίμασεν ἀρητῆρα Ἀτρεΐδης, fiul lui Atrid l-a disprețuit pe acel (binecunoscut) Hrises, preotul, τὴν δ' ἐγὼ οὐ λύσω, eu nu o voi elibera, ἔδεισεν δ' ὁ γέρων, și bătrânul s-a înfricoșat.
2) Ca articol care determină un substantiv, făcându-l pe acesta definit, neavând însă vreo forță demonstrativă anume. Aceasta este utilizarea comună în greaca de după Homer.
3) Ca pronume relativ; de exemplu, τὸν τέκε Λητώ, cel născut de Leto, τώ οἱ ἔσαν κήρυκε, care erau cei doi crainici ai lui, τήν μοι δόσαν υἷες Ἀχαιῶν, pe care mi-au dat-o fii Aheilor.
Observație:
Multe expresii din Homer care sunt traduse folosind pronumele relativ în propoziții subordonate par să fi fost inițial juxtapuse. Astfel, pronumele (ὁ, ἡ, τό) din aceste ultime trei propoziții poate că a fost considerat ca demonstrativ cu asindet și nu relativ (GH613-614).
GH529. Ca pronume independent, el are două utilizări principale:
1) Este "continuativ", adică se referă la ceva deja menționat; de exemplu, Χρύσην ἠτίμασεν, ὁ γὰρ ἦλθε θοὰς ἐπὶ νῆας, el l-a disprețuit pe Hrises, căci acesta venise la corăbiile iuți.
2) Produce un contrast, de obicei în combinații; de exemplu, ὁ μὲν ... ὁ δέ, precum și cu alte cuvinte care ajută la realizarea unui astfel de efect.
GH530. ὁ μὲν ... ὀ δέ și οἱ μὲν ... οἱ δέ sunt adesea folosite pentru a pune în contrast persoane și lucruri, definite și indefinite.
GH531. Utilizarea sa ca particulă adversativă marchează în general, dar nu întotdeauna, o modificare a subiectului, ca de exemplu ὁ δέ, dar celălalt.
GH532. Utilizarea lui ὁ, ἡ, τό ca articol s-a născut evident din utilizarea lui ca pronume independent urmat de un substantiv în apoziție; de exemplu, ἡ δ' ἀέκουσα ἅμα τοῖσι γυνὴ κίεν, dar ea silită a mers cu ei, unde γυνή este adăugat ca un gând de ultim moment, de dragul clarității.
GH533. El poate de asemenea să servească la introducerea unei noi persoane, în acest caz anticipând substantivul; de exemplu, αὐτὰρ ὁ μήνιε νηυσὶ παρήμενος διογενὴς Πηλῆος υἱὸς πόδας ὠκὺς Ἀχιλλεύς, dar el se necăjea stând lângă corăbii, divinul fiu al lui Peleu, Ahile cel iute.
GH534. Împreună cu adjectivul sau cu participiul, este adesea folosit ca substantiv; de exemplu, τὸ πλεῖον, partea mai mare, τὰ κακά, aceste rele, astfel de rele (GH527).
GH535. Este de asemenea folosit cu acuzativul neutru, singular sau plural, al adjectivului ca adverb, ca de exemplu τὰ πρῶτα, la început (GH280-281).
GH536. Pe de altă parte, masculinul sau femininul împreună cu un adverb poate fi folosit substantival.
GH537. Substantivele cu pronume posesiv primesc articolul numai când ele se referă la un individ anume, ca de exemplu τὸ σὸν μένος, această supărare a ta.
GH538. De obicei are forță demonstrativă, iar absența lui nu marchează un substantiv ca indefinit; de exemplu, μῆνιν ἄειδε, θεά, Πηληιάδεω Ἀχιλῆος.
GH539. Pronumele personal. Nominativul pronumelor personale este folosit în principal pentru emfază și contrast; de exemplu, σὺ δὲ σύνθεο, tu însă ia seama. Dacă subiectul este neemfatic, pronumele este de obicei omis; de exemplu, ὧς ἔφατο, astfel zise.
GH540. Cazurile oblice ale pronumelui personal persoana a III-a sunt anaforice, adică au un antecedent exprimat anterior la care se referă, când nu sunt accentuate; dar dacă sunt accentuate, ele se află în utilizarea lor inițială reflexivă; de exemplu, ἀπὸ ἕο κάββαλεν υἱόν, l-a aruncat de la ea pe fiul ei, καὶ οἱ πείθονται Ἀχαιοί, și de care Aheii ascultă.
GH541. Pronumele demonstrative. Pronumele demonstrative se disting astfel:
1) (ἐ)κεῖνος, η, ο se folosește pentru ceva ce se află departe de vorbitor.
2) ὁ, ἡ, τό diferă de οὗτος, (ἐ)κεῖνος, ὅδε etc. prin aceea că marchează de obicei un contrast al obiectelor, dar nu le distinge pe acestea ca fiind aproape sau departe, prezente sau absente etc.
3) Compușii lui ὁ, ἡ, τό se folosesc pentru ceva ce se află aproape de vorbitor, sau este asociat cu acesta.
4) οὗτος se folosește în legătură cu ceva ce a fost deja menționat, sau ceva ce prezintă interes sau îngrijorare pentru persoana a doua.
5) ὁ, ἡ, τό, pe lângă folosirea sa ca pronume relativ și ca pronume personal, se folosește pentru a marca un contrast.
6) αὐτός, în toate cazurile sale înseamnă de regulă însuși, dar uneori poate să însemne același; este de regulă intensiv și se folosește în special pentru a pune în contrast un om sau un obiect cu diferite detalii neimportante cum ar fi îmbrăcămintea, armele și felurite accesorii.
GH542. Pronumele posesiv. Pronumele posesiv este de regulă echivalent cu genitivul posesiv al pronumelui personal: παῖς ἐμός = παῖς ἐμοῦ.
GH543. Pronumele interogativ. Pronumele interogativ τίς, τί, cine, care, ce? poate fi substantiv sau adjectiv și poate fi folosit în întrebări directe sau indirecte.
GH544. Pronumele indefinit. Pronumele indefinit τὶς, τὶ, cineva, ceva, oricine, orice, poate fi substantiv sau adjectiv, dar este uneori aproape echivalent cu articolul nehotărât românesc un, o; de exemplu, τινὰ μάντιν ἐρείομεν, să întrebăm un văzător.
GH545. Pronumele relativ. Un pronume relativ se acordă cu antecedentul său în gen și număr, dar cazul său depinde de construcția propoziției în care se află; de exemplu, μῆνιν ἄειδε, ἣ ἄλγε' ἔθηκεν, cântă mânia care a provocat dureri.
GH546. Antecedentul pronumelui relativ poate fi omis atunci când rezultă cu ușurință din context, în special când este nedefinit; de exemplu, λώιόν ἐστι δῶρ' ἀποαιρεῖσθαι, ὅστις σέθεν ἀντίον εἴπῃ, este mai bine să iei darurile (acelui om), oricare vorbește împotriva ta.
GH547. Antecedentul este uneori atras în propoziția relativă. În această situație, el se acordă în caz cu pronumele relativ.
GH548. Majoritatea prepozițiilor au fost inițial adverbe (în principal, de loc) și sunt adesea utilizate la Homer (fără caz); de exemplu, ἐν δέ, dar înăuntru, ὑπό, dedesubt, παρά, lângă el.
GH549. Ele sunt folosite atât cu substantive cât și cu verbe, dar sunt separate față de cuvintele pe care le determină, uneori urmându-le acestora. În cazul verbelor, această separare a fost incorect numită tmesis (τμῆσις, tăiere); de exemplu, κρατερὸν ἐπὶ μῦθον ἔτελλεν, și a împlinit o aspră poruncă (asupra lui), unde ἐπί se ia în considerare împreună cu ἔτελλεν ca parte a ideii verbale, καὶ ἐπὶ κνέφας ἦλθεν, și întunericul s-a lăsat, unde ἐπί trebuie asociat cu ἦλθεν.
GH550. Prepozițiile bisilabice au de regulă accentul pe ultima, dar în două cazuri accentul este plasat pe penultima:
1) Când urmează cuvântului pe care-l determină (cu excepția lui ἀμφίς, ἀνά, ἀντί, διά); de exemplu, ᾧ ἔπι πολλὰ μόγησα, pentru care am suferit multe, θῖν' ἔφ' ἁλός, pe țărmul mării.
2) Când prepoziția este de sine stătătoare compusă fiind cu un verb; de exemplu, ἔνι, ἔπι, μέτα, πάρα, πέρι (toate compuse cu εἰμί) și ἄνα pentru imperativul lui ἀνίστημι, scoală! sus!
GH551. Prepozițiile sunt folosite cu cazurile genitiv, dativ și acuzativ; unele sunt folosite cu toate trei cazurile, altele cu două, altele doar cu unul.
GH552. Ele se folosesc pentru a sublinia sau a defini mai clar anumite relații de caz. Desigur, prepozițiile nu "guvernează" aceste cazuri, ci cazurile primesc prepoziții.
GH553. Genitivul cu prepoziții denotă în principal obiectul de la care pornește ceva, dativul obiectul în sau prin care ceva este sau se face, acuzativul obiectul spre care, peste care, de-a lungul căruia, sau pe care se produce mișcarea.
GH554. Relațiile principale exprimate prin prepoziții sunt acelea de loc și timp, dar ele pot de asemenea să exprime cauza, originea, agentul, condiția, scopul și alte felurite relații.
GH555. Prepozițiile sunt folosite la formarea verbelor compuse, multe dintre acestea - în special cele compuse cu ἐν ἐπί și σύν - fiind asociate cu dativul.
GH556. Următoarele prepoziții sunt folosite doar cu genitivul:
| ἀντί | în loc de | ἐκ (ἐξ) | din, de la |
| ἀπό | din, de la, departe de | πρό | înainte |
GH557. Și următoarele, cunoscute ca prepoziții improprii:
| ἄγχι | aproape | μεσσηγύς | între |
| ἄνευ | fără | μέσφα | până când |
| ἄντα, ἀντίον | în fața | νόσφι(ν) | la o parte |
| ἀντικρύ | direct către | ὄπισθε(ν) | (de) dinapoi |
| ἄψ | înapoi | πάλιν | îndărăt |
| ἕνεκα (εἵνεκα) | din cauza | πάροιθε(ν) | înainte, în fața |
| ἕκητι | prin voia | πρόσθε(ν) | înainte |
| ἐκτός | fără | τῆλε | departe (de) |
| ἐντός | înăuntru | τηλόθι | departe (de) |
Există și altele, dar se întâlnesc mai rar.
GH558. Următoarele sunt folosite doar cu dativul: ἐν(ί), εἰν, în și σύν (ξύν), cu.
GH559. Următoarele sunt folosite doar cu acuzativul: εἰς (ἐς), în, către, și -δε, către.
GH560. Următoarele sunt folosite cu genitiv și acuzativ: διά, prin, din cauza, ὑπέρ, peste, pentru, κατα, jos.
GH561. Următoarele sunt folosite cu genitiv, dativ și acuzativ:
| ἀμφί | în jurul, de ambele părți | παρά | lângă, la marginea, de lângă |
| ἀνά | sus, prin, de-a lungul | περί | în jurul, referitor la |
| ἐπί | pe, la, către, împotriva | πρός | către, cu referire la |
| μετά | cu, după | ὑπό | sub, prin intermediul |
GH562. Un verb tranzitiv este verbul a cărui acțiune se răsfrânge asupra unui obiect la acuzativ; de exemplu, μῆνιν ἄειδε, cântă mânia, ἐλίσσετο Ἀχαιούς, îi ruga pe Ahei.
GH563. Un verb intranzitiv este verbul a cărui acțiune nu se răsfrânge asupra unui obiect; de exemplu, ἦλθε, a venit.
GH564. La verbele care au atât timp I cât și timp II (aorist I, aorist II, perfect I, perfect II etc.), timpul I este de obicei tranzitiv (adeseori cauzativ, GH569), iar timpul II intranzitiv.
GH565. Diateza activă denotă situația în care subiectul este cel care acționează; de exemplu, νοῦσον ἀνὰ στρατὸν ὦρσε, a răspândit o molimă în tabără.
GH566. Diateza pasivă denotă situația în care subiectul este cel asupra căruia se acționează; de exemplu, Διὸς δ' ἐτελείετο βουλή, și voia lui Zeus se împlinea.
GH567. La diateza medie, subiectul este reprezentat ca acționând:
1) asupra lui însuși; de exemplu, πείθομαι, mă încred (mă supun), φαίνομαι, mă arăt (apar).
2) pentru sine însuși (reflexiv); de exemplu, καλέομαι, îmi chem.
3) asupra a ceva ce-i aparține, sau pentru care are un interes special; de exemplu, λύομαι, mă dezleg.
GH568. Este adesea dificil să se facă distincția la traducere între activ și mediu, dar acțiunea mediului are întotdeauna o referință oarecare, directă sau indirectă, la subiect, iar subiectul are un interes față de acțiune, sau este afectat de aceasta.
GH569. Unele verbe sunt folosite uneori în sens cauzativ, adică subiectul face ca o acțiune să fie efectuată de către altcineva; de exemplu, ἂν δ' αὐτὴν Χρυσηΐδα βήσομεν, s-ο facem pe Hriseis să se suie la bord.
GH570. Uneori timpul prezent indică faptul că o acțiune este doar încercată. Acesta se numește prezent conativ; de exemplu, ἀρνύμενος, străduindu-se să învingă.
GH571. Când un verb activ care primește două acuzative (GH520) devine pasiv, acuzativul lucrului se menține, iar acuzativul persoanei devine subiect; de exemplu, ἀναιδείην ἐπιειμένε, o, tu, cel îmbrăcat în nerușinare!
GH572. Timpurile denotă timpul acțiunii și felul acțiunii.
GH573. Timpul propriu-zis al acțiunii este indicat de timpuri doar la indicativ.
GH574. Prezentul este indicat de timpurile prezent și perfect.
GH575. Trecutul este indicat de imperfect, aorist și mai mult ca perfect. Viitorul este indicat de timpurile viitor și perfect viitor.
GH576. Acțiunea continuă sau repetată este indicată de prezent, imperfect și (ocazional) viitor.
GH577. Acțiunea încheiată care denotă o stare permanentă este indicată de perfect, mai mult ca perfect și perfect viitor.
GH578. Acțiunea care pur și simplu are loc este indicată de aorist și (uneori) viitor.
GH579. Imperfectul denotă continuarea acțiunii la timpul trecut, acțiunea de rutină sau repetată; de exemplu, ἔλυον, am dezlegat, dezlegam, am continuat să dezleg, obișnuiam să dezleg.
GH580. Indicativul aorist denotă simpla producere a unei acțiuni la timpul trecut; de exemplu, ἔλυσα, am dezlegat.
GH581. Aoristul incipient: aoristul verbelor care denotă o stare sau o condiție, sau o acțiune continuă, indică intrarea în starea respectivă, sau începutul acțiunii; de exemplu, ἐδάκρυσε, l-a pornit plânsul.
GH582. Aoristul este adesea folosit pentru a exprima un adevăr general. În această situație, el este numit aorist gnomic și este considerat timp primar; de exemplu, ὅς κε θεοῖς ἐπιπείθηται, μάλα τ' ἔκλυον, zeii îl ascultă în special pe acela ce li se supune.
GH583. Viitorul denotă în mod obișnuit faptul că o acțiune va avea loc mai târziu, dar poate exprima de asemenea o dorință sau o comandă.
GH584. Perfectul denotă de regulă o stare sau o condiție (de obicei ca rezultat al unei acțiuni încheiate) și ar trebui tradus prin prezent; de exemplu, προβέβουλα, prefer, ἀμφιβέβηκας, (cel) care apără.
GH585. Adverbele ἄν și κέ(ν) sunt adesea folosite pentru a particulariza înțelesul modurilor; ele sunt folosite în două feluri:
1) În propoziții independente, cu conjunctivul, cu optativul și cu timpurile trecut și viitor ale indicativului; de asemenea cu participiul și infinitivul atunci când reprezintă indicativul și optativul independent.
2) În propoziții subordonate, de obicei cu conjunctivul.
GH586. Aceste adverbe dau de obicei o nuanță de indefinit propoziției în care se află.
GH587. Conjunctivul cu aceste adverbe este folosit aproape identic cu indicativul viitor, sau optativul potențial (GH605).
GH588. Ele se folosesc în propoziții simple și în apodoza (concluzia) frazelor complexe pentru a exprima o limitare prin circumstanțe sau condiții.
GH589. Ele se întâlnesc de regulă în propoziții finale care se referă la viitor.
GH590. Ele se întâlnesc de regulă în propoziții condiționale la optativ și conjunctiv, atunci când verbul principal este la viitor, sau la un mod care implică aspecte legate de viitor.
GH591. Ele nu se folosesc în mod obișnuit în propoziții condiționale, relative, sau temporale cu conjunctivul în comparații și asemănări, sau atunci când acestea se referă la evenimente care se produc în mod repetat sau la un moment nedefinit, sau când se referă la expresii care au aplicabilitate generală.
GH592. Fără ἄν sau κέ(ν), modul indicativ declară pur și simplu un fapt - negativ sau pozitiv -, pune o întrebare, sau face o exclamație.
GH593. O dorință nerealizabilă care se referă la prezent sau la trecut este exprimată prin timpul trecut al indicativului cu αἴθε (εἴθε), sau εἰ γάρ; negația este μή.
GH594. Pentru a exprima o dorință nerealizabilă, se folosește ὤφελον, trebuie, cu infinitivul prezent pentru a indica timpul prezent și o acțiune trecută continuă, sau cu infinitivul aorist pentru a indica timpul trecut.
GH595. Indicativul aorist (și uneori imperfectul) se folosește cu ἄν sau κέ(ν) pentru a indica o posibilitate, probabilitate, necesitate trecută, sau o declarație de atenționare.
GH596. Timpurile trecute ale indicativului poat fi utilizate cu ἄν sau κέ(ν) pentru a exprima o non-realitate.
GH597. ἄν sau κέ(ν) pot fi folosite cu indicativul viitor cu înțeles condițional sau limitativ.
GH598. Conjunctivul fără ἄν sau κέ(ν) se folosește la persoana I, prezent și aorist, pentru a exprima o dorință sau o cerere (conjunctiv de îndemn); de exemplu, τινὰ μάντιν ἐρείομεν, să întrebăm un văzător.
GH599. Conjunctivul aorist se folosește la persoanele a II-a și a III-a (și uneori la persoana I) cu μή în interdicții; de exemplu, μή σε κιχήω, să nu te prind.
GH600. Conjunctivul prezent și aorist este folosit la persoana I (rar la persoana a III-a) în intrebări deliberative referitor ce anume poate fi făcut cu folos sau este potrivit de făcut.
GH601. Conjunctivul este adesea folosit aproape ca un echivalent al indicativului viitor și se referă la un eveniment viitor. El este de obicei personalizat prin ἄν sau κέ(ν), iar negația este οὐ.
GH602. Optativul independent fără ἄν sau κέ(ν) este folosit pentru a exprima o dorință ca ceva să se întâmple; de exemplu, ὑμῖν θεοὶ δοῖεν, fie ca zeii să vă dea.
GH603. Optativul potențial (GH605), care de regulă primește ἄν sau κέ(ν), se întâlnește uneori fără acestea.
GH604. Optativul se folosește uneori pentru a exprima o comandă, o solicitare, sau un îndemn, fiind practic echivalent cu imperativul.
GH605. Cu ἄν sau κέ(ν), optativul se folosește pentru a exprima o acțiune viitoare ca fiind dependentă de circumstanțe sau condiții. Acesta se numește optativ potențial.
GH606. Imperativul exprimă o comandă, sau o solicitare; negația este μή.
GH607
1) Singurele timpuri care apar la infinitiv sunt prezentul, viitorul, aoristul, perfectul și perfectul viitor. Mediul și pasivul diferă ca formă numai la aorist.
2) La conjunctiv, optativ, imperativ și infinitiv, timpurile nu indică prin ele însele timp propriu-zis.
3) Prezentul acestor moduri indică o acțiune pur și simplu continuată.
4) Aoristul indică o acțiune care pur și simplu se produce.
5) Perfectul indică o acțiune pur și simplu încheiată.
6) Subiectul unui infinitiv este de obicei la acuzativ, dar el poate fi omis atunci când este subiectul verbului principal sau obiectul direct sau indirect al acestuia.
7) Infinitivul poate fi subiectul unui verb, în special al unuia impersonal, sau al lui ἐστί(ν).
8) El poate fi obiectul unui verb, în special al verbelor care indică dorință, comandă, sfat, încuviințare, încercare și altele asemenea.
9) Infinitivul poate să depindă de adjective sau de substantive, în special de cele care indică abilitate, potrivire, voință, sau care au un înțeles asemănător verbelor care primesc infinitivul (vezi 7 mai sus).
10) Infinitivul poate de asemenea să exprime un scop; negativul lui este μή.
11) Infinitivul este folosit și pentru a exprima o comandă cu nominativul persoanei a II-a, sau cu acuzativul persoanei a III-a a subiectului, dacă acesta este exprimat; subiectul poate fi omis. În această utilizare el este echivalentul imperativului.
GH608. Participiul are doar timpurile prezent, viitor, aorist, perfect și perfect viitor. El este folosit atributiv, ca adjectiv care determină un substantiv, iar dacă substantivul este omis, participiul (de obicei cu pronumele ὁ, ἡ, τό) poate fi folosit ca substantiv. Astfel de participii indică de obicei timpul prezent, trecut, sau viitor relativ la timpul verbului principal.
Observații:
1) Participiul aorist poate să denote un timp contemporan cu acțiunea verbului principal; de exemplu, μειδήσασα ἐδέξατο κύπελλον, ea a primit cupa cu un zâmbet.
2) Pe de altă parte, participiul prezent poate exprima un timp anterior acțiunii verbului principal; de exemplu, Χρυσηίδα εἶσεν ἄγων, conducând-o pe Hriseis, a suit-o în barcă.
GH609. Participiul poate exprima:
1) Timpul; de exemplu, τοῖσι δ' ἀνιστάμενος μετέφη Ἀχιλλεύς, când s-a sculat între ei, Achile li s-a adresat.
2) Cauza.
3) Maniera sau mijlocul.
4) Condiția.
5) Scopul sau dorința (de obicei participiul viitor); de exemplu, λυσόμενος θύγατρα, (dorind) să-și răscumpere fata, μαχησόμενος, să mă lupt, în scopul de a mă lupta.
6) Concesia; de exemplu, ἀλόχῳ περ ἐούσῃ, deși îmi ești soție.
7) Situația de participant.
GH610. Limba greacă folosește adesea participiul acolo unde noi am folosi o propoziție relativă; de exemplu, θεοὶ Ὀλύμπια δώματ' ἔχοντες, zeii ce au locuințe olimpiene.
GH611. Un substantiv și un participiu, care nu sunt strâns legate gramatical de restul propoziției, pot sta prin ele însele în cazul genitiv în construcția cunoscută ca genitiv absolut. Vezi GH494.
GH612. Această construcție s-a născut din utilizarea genitivului determinat de un participiu, unde genitivul era dependent de un cuvânt oarecare din construcția principală a propoziției, multe cazuri fiind la limita între construcția absolută și cea dependentă.
GH613. Asindetul, sau omisiunea conjuncțiilor dintre elementele independente ale propoziției, este adesea folosit pentru a marca descrierile vii și rapide.
GH614. Parataxa, sau juxtapunerea, a fost adesea folosită acolo unde s-ar aștepta o construcție subordonată. Vezi Observația de la GH528.
GH615. Propozițiile care denotă scopul sau propozițiile finale sunt introduse prin intermediul particulelor finale ὡς, ὅπ(π)ως, ἵνα, ὄφρα, ἕως; negația este μή.
GH616. Propozițiile de scop primesc conjunctivul după timpurile primare (GH316), optativul (ocazional conjunctivul) după timpurile secundare.
GH617. Conjunctivul primește uneori ἄν sau κέ(ν), în special cu ὡς, ὅπ(π)ως și ὄφρα.
GH618. Cele două tipuri principale de propoziții obiect sunt:
1) Propoziții obiect cu verbe de efort.
2) Propoziții obiect cu verbe de teamă.
GH619. ὅπ(π)ως (uneori ὡς și ἵνα) este folosit pentru a introduce propoziții obiect cu verbe de efort. Aceste propoziții primesc indicativul viitor atât după timpurile primare cât și după cele secundare (GH316), Negația este μή.
GH620. În cazul verbelor de efort, propozițiile obiect pot primi construcția propozițiilor de scop, cu ὅπ(π)ως și conjunctiv sau optativ.
GH621. În cazul verbelor de avertizare, propozițiile obiect negative primesc construcția propozițiilor cu verbe de efort sau cu verbe de teamă.
GH622. În cazul verbelor de efort, propozițiile obiect pot primi conjunctivul cu ἄν după ὅπ(π)ως și uneori după ὡς.
GH623. În cazul verbelor care înseamnă a considera, a plănui, a încerca, se folosește conjunctivul fără κέ(ν), sau optativul.
GH624. Conjunctivul, optativul, sau indicativul viitor, cu ὅπ(π)ως (ὅπ(π)ως μη la negativ) pot urma verbelor de voință sau dorință, în locul infinitivului care este construcția uzuală după aceste verbe.
GH625. În cazul verbelor de teamă care se referă la viitor, propozițiile obiect au conjunctivul după timpurile primare și optativul (uneori conjunctivul) după timpurile secundare (GH316).
GH626. În cazul lui μή sau ὅππως μή, conjunctivul sau optativul pot fi folosite pentru a indica un posibil obiect al temerii. Conjunctivul aorist poate să se refere la timpul trecut; de exemplu, δέδοικα μή σε παρείπῃ, mă tem să nu te fi înduplecat ea.
GH627. Indicativul cu μή (μὴ οὐ la negativ) se folosește pentru a exprima teama care se referă la timpul prezent sau trecut. În această construcție se utilizează aoristul.
GH628. Propozițiile cauzale sunt introduse prin ὅτι, ἐπεί, ἐπειδή, ὅτε, ὅ, ὅ τε, ὅπ(π)οτε, οὕνεκα, ὡς și εὖτε.
GH629. Propozițiile cauzale care denotă un fapt folosesc de regulă indicativul atât după timpurile primare cât și după cele secundare.
GH630. Propozițiile cauzale care denotă un motiv pretins sau presupus folosesc optativul după timpurile secundare.
GH631. Propozițiile rezultat sunt introduse prin diferite cuvinte, dintre care cele mai comune sunt ὥστε, ὡς, οἷος, ὅσ(σ)ος.
GH632. Aceste propoziții pot folosi fie infinitivul, fie verbul finit:
1) Infinitivul se folosește pentru a indica un rezultat anticipat, natural sau posibil; negația este μή.
2) Când se folosește verbul finit, se poate folosi orice formă a propoziției simple. Indicativul (în special la aorist) este forma cea mai comună folosită și denotă rezultatul de fapt al acțiunii verbului principal; negația este οὐ.
GH633. O perioadă condițională constă din două propoziții:
1) O propoziție care exprimă o situație presupusă sau asumată, adică o condiție (dacă), numită protază.
2) O propoziție care exprimă îndeplinirea condiției, adică concluzia, numită apodoză.
GH634. εἰ și αἰ se folosesc pentru a introduce propozițiile condiționale, la indicativ și optativ.
GH635. εἰ ἄν, εἰ (αἰ) κέ(ν), ἤν se folosesc pentru a introduce propoziții condiționale la conjunctiv.
GH636. Pentru concluzie se folosește ἄν sau κέ(ν) cu optativul pentru a indica posibilitatea, și cu timpurile trecute ale indicativului pentru a indica neîndeplinirea condiției, sau repetiția.
GH637. Negația condiției este μή; cea a concluziei este οὐ atunci când concluzia este considerată un fapt dacă condiția este adevărată.
GH638. Perioadele condiționale ireale de timp prezent au εἰ cu optativ în condiție, și ἄν cu optativ în concluzie.
GH639. Perioadele condiționale ireale de timp trecut au indicativul aorist sau imperfect în condiție, iar în concluzie au fie indicativul aorist sau imperfect cu ἄν sau κέ(ν), fie optativul prezent sau aorist cu ἄν sau κέ(ν). Imperfectul perioadelor condiționale ireale reprezintă timpul trecut.
GH640. Perioadele condiționale de timp viitor mai viu (*52) au:
1) εἰ, ἄν, ἤν cu conjunctiv în condiție, iar în concluzie, fie indicativul viitor, fie o altă formă care se referă la timpul viitor.
2) conjunctivul cu κέ(ν) atât în condiție cât și în concluzie.
3) (rar) εἰ (αἰ), κέ(ν) cu viitorul în condiție.
(*52) Diferența între viitorul mai viu și viitorul mai puțin viu depinde de atitudinea mentală a vorbitorului. În cazul viitorului mai viu, vorbitorul exprimă un gând ca fiind proeminent și distinct în mintea sa. Viitorul mai viu este deci folosit atunci când vorbitorul dorește să impresioneze, să fie emfatic și să anticipeze cu claritate un rezultat viitor. Pe de altă parte, viitorul mai puțin viu are în vedere presupuneri care sunt mai puțin distincte și au o mai mică importanță pentru vorbitor.
GH641. Perioadele condiționale de timp viitor mai puțin viu (GH640) au εἰ κέ(ν), εἰ ἄν, cu optativul în condiție, iar în concluzie pot avea indicativul prezent, indicativul viitor simplu, indicativul viitor cu κέ(ν), conjunctivul de îndemn, conjunctivul cu ἄν sau κέ(ν), sau optativul, cu aceeași forță ca optativul cu ἄν sau κέ(ν).
GH642. Perioadele condiționale generale de timp prezent au ἄν (ἤν) cu conjunctivul în condiție, și indicativul prezent sau echivalentul său în concluzie.
GH643. Perioadele condiționale generale de timp trecut au εἰ cu optativul în condiție, și indicativul imperfect sau echivalentul său în concluzie.
GH644. Propozițiile relative obișnuite, care identifică mai precis un antecedent definit, au construcția celorlalte propoziții simple, cu excepția că se poate folsi κέ(ν) sau ἄν cu viitorul.
GH645. Propozițiile relative de scop au conjunctivul (de obicei cu κέ(ν)) după timpurile primare, și optativul după timpurile secundare, cu toate că de poate folosi și viitorul.
GH646. Propozițiile relative condiționale de viitor mai viu (GH640) au conjunctivul, de obicei cu ἄν sau κέ(ν), și uneori viitorul cu ἄν sau κέ(ν).
GH647. Propozițiile relative condiționale de viitor mai puțin viu (GH640) au optativul cu ἄν sau κέ(ν) în propoziția principală, și uneori au ἄν sau κέ(ν) cu optativul în propoziția relativă.
GH648. Propozițiile relative generalizatoare de timp prezent au de obicei ἄν sau κέ(ν) cu conjunctivul în propoziția relativă, sau indicativul prezent sau un echivalent în propoziția principală.
GH649. Propozițiile relative generalizatoare de timp trecut au optativul în propoziția relativă, și indicativul imperfect sau echivalentul acestuia în propoziția principală.
GH650. Propozițiile temporale sunt introduse prin conjuncțiile temporale ὅτε, ὁπ(π)ότε, ἕως, εὖτε, ἦμος, ὅπ(π)ως, ὄφρα; ἐπεί, ἐπειδή, ἐξ (ἀφ') οὗ; εἰς ὅτε (κέ(ν)), εἰς ὅ (κέ(ν)).
GH651. Propozițiile temporale care se referă la viitor sau la un timp prezent indefinit au conjunctivul cu ἄν sau κέ(ν).
GH652. Propozițiile temporale care se referă la viitor au ἄν sau κέ(ν) cu optativul în propoziția temporală, și pot avea indicativul viitor, sau conjunctivul cu ἄν sau κέ(ν), în propoziția principală.
GH653. Întrebările indirecte păstrează modul și timpul întrebărilor directe după timpurile primare (indicativ, indicativ trecut cu ἄν, conjunctiv deliberativ, sau optativ potențial cu ἄν sau κέ(ν)). După timpurile secundare, ele pot păstra modul și timpul întrebărilor directe, dar în general se modifică în optativ.
GH654. Felul verbului principal sau al expresiei principale într-o propoziție care implică discursul indirect determină construcția:
1) Verbele de zicere au fie infinitivul, fie o propoziție ὅτι (ὡς).
2) Verbele de gândire sau credință primesc de obicei infinitivul.
3) Verbele de cunoaștere, învățare, percepere, auzire, arătare și altele asemenea au de obicei participiul, dar pot avea o propoziție ὅτι (ὡς).
GH655. Propozițiile din discursul indirect introduse prin ὅτι sau ὡς, după timpurile primare păstrează modul și timpul formei directe neschimbate.
GH656. Indicativul și conjunctivul fără ἄν sau κέ(ν) devin de obicei optativ după timpurile secundare, dar pot să rămână neschimbate.
GH657. Verbele subordonate își păstrează modul și timpul inițial după timpurile primare.
GH658. Optativul nu se folosește în discursul indirect, cu excepția întrebărilor indirecte (GH653). Atât după timpurile primare cât și după cele secundare din propozițiile principale, se folosește același timp trecut care ar fi fost folosit într-o propoziție independentă, din punctul de vedere al vorbitorului. După timpurile secundare, viitorul este în general reprezentat prin ἔμελλον cu infinitiv.