GH126. Flexiunea, în care se includ declinarea (substantive, adjective, pronume), comparația (adjective, adverbe) și conjugarea, este fuziunea așa-numitei teme (GH130) cu anumite elemente care exprimă relația cu alte cuvinte.
GH127. Radicalul este partea esențială a unui cuvânt, care rămâne după ce cuvântul a fost analizat în toate părțile lui componente, și toate prefixele, sufixele și elementele formative au fost eliminate.
GH128. Tema are adesea mai multe forme, acestea fiind în relație de apofonie (GH093-095) unele cu altele. Ea este derivată dintr-un radical, prin adăugarea diferitelor elemente formative, prefixe și sufixe.
GH129. Unele radicaluri sunt și teme în același timp și se combină direct cu elementele flexionare.
GH130. Un cuvânt flexionat este în general format din două părți:
1) Partea fundamentală, care este tema;
2) Elementul flexionar (un element final, numit de obicei sufix; uneori un prefix, cum este augmentul, GH330), care se combină cu tema pentru a forma cazul, numărul, timpul, persoana etc.
GH131. Ultima literă a temei se numește caracteristica temei, și de la această ultimă literă temele se clasifică în teme vocalice, teme oclusive (GH009), teme în lichidă (GH016) etc.
GH132. Substantivele, pronumele și adjectivele se declină.
GH133. Număr. Există trei numere în greacă:
1) singular, care desemnează unul;
2) dual, care desemnează doi (în mod obișnuit cu referire la o pereche de obiecte strâns asociate, sau care țin unul de altul în mod natural și formează un grup strâns legat, unitar; de exemplu, χεῖρε, ὀφθαλμώ, ἵππω, cele două mâini, cei doi ochi, cei doi cai (compară echipă, pereche în limba română);
3) plural, care desemnează mai mult decât doi.
Observație: Pluralul și dualul sunt adesea folosite unul în locul celuilalt pentru a desemna doar doi.
GH134. Gen. Sunt trei genuri, masculin, feminin și neutru.
GH135. Genul trebuie învățat în mod normal prin observare, dar în general:
1) Numele de bărbați sunt masculine.
2) Numele de femei sunt feminine.
3) Numele de râuri, vânturi și luni sunt de regulă masculine.
4) Numele de țări, orașe, copaci și insule sunt de regulă feminine.
5) Majoritatea substantivelor care denotă calități și stări sunt feminine.
GH136. Câteva substantive sunt folosite fie ca masculine fie feminine, ca de exemplu παῖς, copil, care poate fie de oricare din cele două genuri și poate să însemne băiat sau fată, după cum cere situația. Astfel de substantive se cheamă că sunt de gen comun.
GH137. Pronumele demonstrativ (adeseori relativ sau personal) cel mai mult folosit în poemele homerice este ὁ, ἡ, τό, prima formă fiind masculină, a doua feminină, iar a treia neutră.
GH138. Forma substantivului care apare în vocabular este nominativ singular, dacă nu se indică altfel. Aceasta este urmată de terminația genitivului singular, care arată cărei declinări îi aparține substantivul. După terminația genitivului singular este dată forma potrivită a acestui pronume, pentru a indica genul. Astfel, θεός, -οῦ, ὁ, zeu, este declinarea a II masculin; βουλή, -ῆς, ἡ, dorință, voință, plan, este declinarea I feminin, iar ἄλγος, -εος, τό, durere, suferință, este declinarea a III-a neutru.
GH139. Sunt cinci cazuri în limba greacă: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ, împreună cu unele rămășițe ale altor trei cazuri pirdute, locativul, instrumentalul și ablativul (GH157).
GH140. Toate aceste cazuri cu excepția nominativului și vocativului se numesc cazuri oblice.
GH141. Accentul substantivelor. Accentul unui substantiv rămâne de regulă, la toate formele, pe aceeași silabă ca la nominativ singular, sau cel puțin atât de aproape de acea silabă cât permit regulile generale de accentuare. Astfel, ἥρως, erou (nominativ singular), dar ἡρώων, de eroi (genitiv plural). Vezi GH044.
GH142. Cuvintele care sunt monosilabice la nominativ singular, când devin bisilabice prin declinare au de regulă accentul pe silaba finală la toate formele bisilabice la genitiv și dativ, la toate numerele, dar păstrează accentul pe prima silabă în toate celelalte cazuri.
GH143. O ultimă accentuată primește în general accent ascuțit, dar la genitiv și dativ, la toate numerele, o ultimă lungă, dacă este accentuată, primește accent circumflex, ca de exemplu, ψυχή, suflet (nom. sg.), dar ψυχῆς, al unui suflet (gen. sg.), ψυχῇ, unui suflet (dat. sg.) etc.
GH144. Declinări. Substantivele se declină în general în două feluri:
1) Declinare vocalică, pentru teme (GH128) care se termină în vocalele deschise α, ο.
2) Declinare consonantică, pentru teme care se termină în consoană, sau în vocalele închise ι, υ.
GH145. Declinarea vocalică are două forme, după cum tema substantivului se termină în α sau ο. Astfel, avem:
1) Declinarea α, numită și declinarea I;
2) Declinarea ο, numită și declinarea a II-a.
GH146. Declinarea consonantică, pentru teme care se termină într-o vocală închisă (ι, υ, care au fost uneori semi-consonantice) sau o consoană, este numită în mod obișnuit declinarea a III-a.
GH147. Cuvintele declinării I au teme care se termină în α, care fie se scurtează la nominativ singular și devine ᾰ, fie devine η (GH121), cu excepția unui singur cuvânt, θεά, zeiță, și a câtorva nume proprii. Substantivele de declinarea I sunt fie masculine, fie feminine.
GH148. Terminațiile de caz. Pentru a forma diferitele cazuri, numere și genuri, următoarele terminații de caz (desinențe) au fuzionat cu temele substantivelor și adjectivelor:
| Declinarea I (vocalică) | Declinarea a II-a (vocalică) | Declinarea a III-a (consonantică) | ||||
| masc. | fem. | masc. și fem. | neut. | masc. și fem. | neut. | |
| Singular | ||||||
| Nom. | ς (-) | - | ς | ν | ς (-) | - |
| Gen. | ο (ιο ?) | ης | ο (ιο) | ο (ιο) | ος | ος |
| Dat. | ι | ι | ι | ι | ι | ι |
| Ac. | ν | ν | ν | ν | ν, α (ν) (*8) | - |
| Voc. | - | - | - (*9) | ν | ς (-) | - |
| Dual | ||||||
| N, A, V | - | - | - | - | ε | ε |
| G, D | ιιν | ιιν | ιιν | ιιν | οιιν | οιιν |
| Plural | ||||||
| N, V | ι | ι | ι | ᾰ | ες | ᾰ |
| G | ω | ω | ω | ω | ω | ω |
| D (*10) | (ι)σι, ις | (ι)σι, ις | (ι)σι, ις | (ι)σι, ις | σ(σ)ι, εσ(σ)ι (*11) | σ(σ)ι, εσ(σ)ι (*11) |
| A | νς (*12) | νς (*12) | νς (*12) | ᾰ | νς (*12), νς (*8) | ᾰ |
(*8) GH097,098-4.
(*9) Dar cu apofonia vocalei finale a temei ο : ε (GH095)
(*10) De obicei, ισι; forma mai scurtă ις se folosește mai rar.
(*11) -εσι apare foarte rar.
(*12) GH113.
GH149. În urma combinării acestor desinențe cu tema unui cuvânt, au rezultat următoarele terminații:
| Declinarea I | Declinarea a II-a | Declinarea a III-a | ||||
| m | f | m, f | n | m, f | n | |
| Singular | ||||||
| N | ης [α, ας] (*13) | η, α, α | ος, [(ως, ους)] (*13) | ον | ς(-) | - |
| G | αο [εω, ω] (*14) | ης, ας | οιο, ου, [οο, ωο(ω)] | οιο, ου, [οο, ωο(ω)] | ος, [(ευς, ους, ως)] | ος, [(ευς, ους, ως)] |
| D | ῃ, [ᾳ] | ῃ, ᾳ | ῳ | ῳ | ι, [(ι, ῳ)] | ι, [(ι)] |
| A | ην, [αν] | ην, αν, αν | ον, [(ων)] | ον | α, ν [(η, ῳ)] | - |
| V | η, α, [α] | η, α, α | ε [ος] | ον | ς (-) | - |
| Dual | ||||||
| N, A, V | α | α | ω | ω | ε | ε |
| G, D | [ῃιν] | [ῃιν] | οιιν | οιιν | οιιν | οιιν |
| Plural | ||||||
| N, V | αι | αι | οι, [(ῳ)] | α | ες, [(εις, ους)] | α, [(η, ω)] |
| G | άων, [έων, (*14) (ῶν)] | άων, [έων, (ῶν)] | ων | ων | ων | ων |
| D | ῃσι, ῃς, [αις] | ῃσι, ῃς | οισι, οις | οισι, οις | σι, εσσι, [εσι] | σι, εσσι, [εσι] |
| A | ας | ας | ους, [(ως)] | α | ς, ας, [(ις, υς, εις)] | α, [(η)] |
(*13) Formele în paranteze pătrate [ ] sunt rare și nu trebuie memorate; cele în paranteze rotunde ( ) sunt contrase.
(*14) -εω, -εων se pronunță de regulă ca o singură silabă prin hiat (vezi GH086); -εω se contrage de obicei la -ω după o vocală.
GH150. Se va observa că dativul singular al tuturor declinărilor se termină în ι, care întotdeauna devine iota subscris (GH005) după vocale lungi (GH084, 1, Observație).
GH151. Dativul plural se termină de regulă în σι, la care poate fi adăugat un ν eufonic (GH061, 1).
GH152. -ῃσι și -οισι sunt formele obișnuite pentru terminațiile dativului plural în primele două declinări. Ocazional se întâlnesc formele -ῃς, -οις, dar asta se întâmplă aproape întotdeauna înainte de vocale, și este posibil ca în astfel de caz ele să fie tratate ca exemple de eliziune (GH075), fiind scrise -ῃς' și -οις'.
GH153. Genitivul plural al tuturor formelor se termină în -ων.
GH154. Există doar două forme ale dualului pentru fiecare declinare, una (doar masculin) pentru nominativ, acuzativ și vocativ și o alta pentru genitiv și dativ.
Observație: Forma pentru genitiv și dativ dual declinarea I este nesigură. În loc de -ῃιν, apar uneori terminațiile -αιιν (-αιν).
GH155. Ca și în latină, vocativul singular este adeseori identic cu nominativul, iar vocativul plural al tuturor formelor este întotdeauna identic cu nominativul plural.
GH156. Nominativul, acuzativul și vocativul tuturor formelor de nutru sunt la fel, iar pluralul se termină în -α scurt.
GH157. Într-o perioadă timpurie a limbii au existat încă trei cazuri: instrumental, care desemnează instrumentul, metoda, maniera etc., locativ, care desemnează 'locul unde' și ablativ, care desemnează separarea, sursa etc. Există doar rămășițe ale acestora în limba greacă, dativul fuzionând cu instrumentalul și locativul, preluând majoritatea utilizărilor acestora, în timp ce genitivul a absorbit majoritatea funcțiilor ablativului.
GH158. Pe lângă terminațiile prezentate în tabele (GH148-149), au mai fost folosite uneori și alte două sufixe, -φι(ν) și -θεν. În legătură cu utilizarea lor, vezi GH212, 215.