GREACA HOMERICĂ pentru începători

Introducere

Iliada și Odiseea, cele două mari poeme epice grecești, și cele mai mari dintre toate poemele epice, aparțin celei mai vechi literaturi grecești care a fost păstrată.

Acțiunea și povestirile lor sunt legendare și sunt grupate în jurul întâmplărilor legate de asedierea îndelungată a Troiei de către greci, cucerirea și distrugerea ei în final și întoarcerea acasă a grecilor. Nu se manifestă nicio încercare de prezentare sistematică a acelor evenimente, dar sunt dezvoltate anumite trăsături care sunt esențiale legendelor.

Iliada are ca temă centrală și linie în jurul căreia se țes diferitele evenimente mânia aprinsă a lui Ahile și consecințele amare ale acesteia pentru greci.

Povestea spune că Paris, fiul regelui Priam al Troiei (Ilios) din Asia Mică, a răpit-o pe Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, soția regelui Menelau al Spartei (sudul Greciei). Grecii s-au unit sub comanda regelui Agamemnon din Micene, fratele lui Menelau, și cu cei mai puternici dintre conducătorii greci pentru a răzbuna această nedreptate, a cuceri Troia și a o aduce înapoi pe Elena. După zece ani de pregătire, ei și-au unit forțele, au navigat peste Marea Egee până la țărmurile Hellespontului (Dardanele), au acostat și și-au scos corăbiile din apă așezându-le în linii lungi pe țărm. Asediul a durat zece ani până când grecii au fost în stare să cucerească cetatea.

Iliada începe, în anul al nouălea al asediului, cu cearta aprinsă dintre Agamemnon și Ahile. Agamemnon, în fața tuturor grecilor adunați laolaltă, îl umilește pe Ahile și îl deposedează de premiul său de onoare pe care oștirea i-l acordase anterior. Înfuriat și dezgustat, Ahile se retrage din conflict și se izolează în cortul său. Cum el fusese luptătorul lor cel mai bun, absența lui este puternic simțită de greci, care au suferit numeroase înfrângeri și pierderi grele din partea troienilor, acum că Ahile se retrăsese. Doar uciderea în luptă a bunului său prieten, Patroclu, devine un motiv suficient de puternic pentru a-l determina să ia parte în continuare la război. Pentru a răzbuna moartea lui, Ahile intră din nou în luptă și-l ucide pe Hector, care-l ucisese pe Patroclu. Curând după aceea el însuși este ucis de o săgeată trasă de Paris cu ajutorul lui Apolon. În final, în al zecelea an de asediu, Troia a fost capturată de greci prin intermediul binecunoscutei stratageme a calului de lemn. Cetatea a fost jefuită și incendiată; bărbații au fost uciși și femeile luate ca sclave. Elena a fost recuperată și, după multe aventuri și pierderi - corăbii scufundate și alte nenorociri - grecii s-au întors acasă.

Data tradițională a căderii Troiei este 1184 î.H. Data poemelor homerice nu este deloc sigură. Unii cred că acestea datează din anii 850 î.H., în timp ce alții le datează în ultima parte a secolului VII î.H. Mulți specialiști cred că poemele reprezintă o creștere graduală de-a lungul unei lungi perioade de timp, că ele au fost compuse de mai mulți barzi diferiți și că au fost prelucrate, editate și re-editate, până când au căpătat forma lor prezentă. Mulți dintre acești specialiști neagă că cineva cu numele Homer ar fi existat vreodată. Alții cred că Homer a fost unul dintre editori, probabil cel mai important dintre editorii poemelor, că el ar fi compus o parte importantă a materialului pe care-l conțin, dar că funcția lui principală a constat din combinarea și prelucrarea diferitelor straturi transmise de predecesorii săi. Mai sunt și alții care sunt de părere că toate poemele, așa cum le avem astăzi, au fost compuse de la început de către un singur poet, care a fost un personaj istoric real, al cărui nume este Homer. Majoritatea sunt de acord că trebuie să fi fost cineva măreț, minte luminată, a cărui influență se simte în toate poemele, dar care s-a folosit la discreție de lucrările altor poeți care i-au precedat și care cântaseră despre feluritele evenimente în legătură cu aceeași temă. După cum ar zice Kipling:

W'en 'Omer smote 'is bloomin' lyre,
'E'd 'eard men sing by land and sea,
And wot 'e thought 'e might require,
'E went and took, the same as me.

Ceea ce ar putea suna, în românește, astfel:

Când Homer lira-nfloritoare-și înstrunea
Pe oameni i-auzea cântând pe-uscat și mări
Și ce-a crezut că, poate, îi mai trebuia,
S-a dus și și-a luat, așa cum fac și eu.

Vechii greci credeau cu toții că poemele au fost compuse de un bard, al cărui nume era Homer, și că acesta a călătorit în diferite părți ale Greciei, biet cerșetor bătrân și orb, ce-și câștiga existența cântându-și poemele. După moartea sa, ni se spune că: "Șapte cetăți, în care Homer pâinea și-a cerșit pe când trăia, pe Homer l-au revendicat și după moarte." Principalii competitori pentru onoarea de a fi locul său de naștere erau Smirna și Chios, iar dovezile furnizate de poemele sale par să arate înspre acea regiune.

Scriere cretană

Această tabletă cu scriere liniară a fost descoperită în palatul din Knossos, Creta. Se pot observa liniile verticale care par să marcheze terminarea fiecărui grup de semne.

Poemele reprezintă o stare foarte agitată a societății în lumea grecească, asemănătoare în multe privințe Evului Mediu în Europa. Înainte de această perioadă existase o civilizație strălucitoare în lumea grecească în bazinul Mării Egee. Această civilizație este în general numită civilizația minoică sau cretană.

Perioada de înflorire a acestei civilizații s-a întins aproximativ din 2500 î.H. până în 1500 î.H., dar ea nu a fost cu totul răsturnată, până prin anul 1000 î.H. Centrul său principal în vremurile de început era Creta, unde excavațiile recente au descoperit existența tronului unui mare imperiu insular. Comerțul și influența sa a atins toate țărmurile Mării Mediterane și pare să fi fost în contact vital cu cultura veche babiloniană și cu cea egipteană. Alte centre au fost Micene, Argos, Atena, Pylos și Sparta în Europa, și Troia în Asia Mică.

Această civilizație a fost în final distrusă de invaziile barbare din nord, într-un fel foarte asemănător cu prăbușirea Imperiului Roman în fața invaziilor germanice. Acești invadatori erau vechii greci, iar perioada care a urmat este de obicei numită Epoca Homerică, deoarece foarte multe din trăsăturile ei sunt reflectate în poemele homerice Iliada și Odiseea.

Vremurile erau aspre și viața socială era primitivă. Războiul și pirateria erau ocupații obișnuite. Oamenii se grupau în jurul conducătorilor puternici pentru protecție, dar bandiții care ucideau, incendiau și jefuiau erau peste tot. Curajul personal și priceperea în luptă erau de importanță supremă, nu numai pentru siguranța personală, dar și pentru siguranța și libertatea prietenilor și a familiei. De aceea, virtutea cea mai mare, care era socotită demnă de cea mai înaltă prețuire, era vitejia în război.

Pentru a ne forma o imagine asupra culturii acelei perioade avem nevoie de poemele homerice. În ele vedem cum se desfășurau expedițiile grecilor împotriva inamicilor lor, pe care-i considerau întotdeauna o țintă legitimă pentru jaf. Aceste expediții se făceau de regulă sub comanda unuia dintre micii "regi" homerici. Aceștia erau mulți la număr și nu exista unitate și nici vreo autoritate centrală în Grecia homerică altfel decât în perioada istorică de mai târziu.

Potrivit tradiției, expediția împotriva Troiei a fost asumată de întreaga Grecie unită sub conducerea lui Agamemnon. Unii cred că această tradiție se bazează pe fapte incontestabile; s-ar putea însă ca aceasta să fie doar o nuanță idealistă care exprimă o speranță sinceră a poetului ca diferitele triburi grecești să se împace și să înceteze a se mai război între ele, suficient timp cât să poată purta un război împotriva pericolului comun, barbarii, reprezentați de locuitorii non-greci ai Asiei Mici. În poemele homerice vedem că în ciuda faptului că Agamemnon era comandantul expediției militare a grecilor aliați, diferitele contingente erau conduse de propriii comandanți, dintre care majoritatea erau regii lor, aparent independenți față de Agamemnon când se aflau acasă, și semi-independenți față de el în timpul expediției. Cei mai importanți dintre acești conducători secundari erau: Nestor din Pylos, cel mai bătrân om din lume; fratele lui Agamemnon, Menelau, soțul nedreptățit al Elenei; tânărul, îndrăznețul, generosul și impetuosul Ahile din Fthia; puternicul Diomede din Argos, care s-a luptat chiar cu zeii; agerul Odeseu (Ulise) din Itaca, care a pribegit timp de zece ani după căderea Troiei până la întoarecerea sa acasă și re-întâlnirea cu soția lui, credincioasa Penelopa; uriașul și brutalul Aias Telamonianul din Salamina; mai micul Aias, fiul lui Oileus din Locris; Teucru, arcașul, fratele lui Aias Telamonianul; Idomeneu din Creta, faimoasa insulă cu o sută de cetăți.

Galerie la Tiryns

Tavanul galeriei este format din rânduri succesive de pietre, formate dinspre exterior spre interior, din ambele părți, până acestea se întâlnesc. Rezultatul este o boltă, dar principiul cheii de boltă nu este folosit aici.

De partea troiană, cele mai importante personaje sunt: Hector, fiul mai mare al lui Priam și comandant al forțelor troiene; bătrânul Priam, regele Troiei; Hecuba, soția acestuia; Andromaca, soția lui Hector; Paris, fratele lui Hector și cel care a fost la originea războiului prin aceea că a răpit-o pe Elena; Glaucos și Sarpedon, prinți ai Liciei, a căror frumoasă și dezinteresată prietenie este egalată doar de cea a grecilor Ahile și Patroclu.

Dvinitățile au un rol activ în conflict, unele fiind de partea grecilor, altele a troienilor. Zeus, care stă în fruntea zeilor, ca tată și rege al zeilor și oamenilor, pare înclinat să fie neutru. Hera, soția lui, regina zeilor, păstrează o ură implacabilă împotriva troienilor, cum face și Atena, fiica sa, zeița războiului, a înțelepciunii și a artelor. Poseidon, fratele lui Zeus, puternicul zeu al mării, este de asemenea de partea grecilor, și nu pierde nicio ocazie de a-i ajuta. De partea troiană erau Apolon, zeul luminii, care alungă întunericul și răul, patronul muzicii, poeziei și vindecării; Artemis, sora sa, o divinitate a lunii, zeița pădurilor și a animalelor sălbatice și patroană a vânătorii; Leto, mama acestora; Afrodita, născută din spuma albă a mării, zeița dragostei și a frumuseții, care l-a ajutat pe Paris să o aibă pe Elena; Hefaistos, zeul șchiop al focului, patronul tuturor artelor mecanice utile și a prelucrării metalelor; zeul râu Scamander, un curs de apă în apropierea Troiei.

Zeitățile sunt distinct umane în ce privește caracteristicile și atributele lor, cu pofte și pasiuni precum cele ale oamenilor. Ele diferă de oameni în primul rând prin aceea că sunt mai puternice și sunt nemuritoare. Ele se bucură de o masă bună, unde sărbătoresc cu nectar și ambrozie; ele iubesc și urăsc, sunt invidioase și geloase, dar în general trăiesc o viață mai fericită și mai senină decât muritorii.

La traducerea poemelor homerice ar fi bine de ținut minte cele patru caracteristici esențiale ale acestora, așa cum le enumeră Matthew Arnold: "Homer este rapid în mișcare, Homer este direct în cuvinte și stil, Homer este simplu în idei, Homer este nobil în ținută."

Pentru o bună caracterizare a poemelor homerice din punct de vedere al artei literare, trebuie neapărat citit eseul lui Andrew Lang, "Homer și studiul limbii grecești", din care extragem următoarele: "Homer este un poet al tuturor vârstelor, al tuturor raselor și al tuturor stărilor de spirit. Pentru greci, poemele epice erau nu numai cele mai bune povești de dragoste și forma cea mai bogată a poeziei, nu numai cele mai vechi documente privitoare la propria lor istorie; ele erau și Biblia lor, comoara lor de tradiții religioase și învățături morale. Împreună cu Biblia și cu Shakespeare, poemele homerice sunt cea mai bună instrucție de viață. Nu există calitate bună care să lipsească din ele: bărbăție, curaj, respect pentru vârsă și pentru căminul ospitalier; dreptate, evlavie, milă, o atitudine curajoasă în ce privește viața și moartea, toate acestea ies în evidență în opera lui Homer. El trebuie să scrie despre bătălii; și găsește plăcere în bucuria luptei și în toate mișcările războiului. Și totuși el nu se bucură mai puțin, ci mai mult, de pace: de cetățile înfloritoare, de siguranța sufletului, de frumusețea tandră a copiilor, de iubirea soțiilor, de noblețea directă a fetelor, de frumusețea pământului, a cerului, a mării și a râului care murmură în parcursul său spre mare, de soare și de zăpadă, de îngheț, ceață și ploaie, de șoapta băiatului și a fetei sub stejar și sub pin.

Cameră de depozitare în palatul din Cnossos

"Trăind într-o epocă în care fiecare bărbat este un războinic, unde fiecare cetate ajunge să cunoască ce este mai rău de pe urma jafului și focului, unde cele mai nobile doamne ar putea fi luate ca sclave ca să aprindă focul și să facă patul unui stăpân străin, Homer vede inevitabil viața ca pe o bătălie. Pentru fiecare om de pe pământ vine "ziua rea a destinului", cum Malory inconștient a tradus-o, și fiecare om trebuie să-i facă față oricât de greu ar fi.

"Homer îi încurajează prin toate maximele de cavalerism și onoare. Inima sa este cu cei viteji din oricare din tabere - cu Glaucos și Sarpedon din Licia, nu mai puțin decât cu Ahile și Patroclu. Strigă Sarpedon:

"Dacă, fârtate, noi teferi scăpați din războiul acesta,
Dat ne-ar fi fost să trăim tot tineri și fără de moarte,
Nu mai pășeam totdeauna nici eu înaintea oștirii,
Nici nu mai stam să te-nflacăr pe tine la lupta măririi.
Însă fiindcă pe noi într-o mie de feluri ne paște
Moartea, de care nu-i chip să ne scape nimica și nimeni,
Haidem, și fie ce-o fi: înfrângere ori biruință."

Și pornesc înainte, ca să dea și să primească glorie și moarte, toate scuturile și coifurile Liciei strălucind înapoia lor, prin praful bătăliei și cântecul săgeților, prin aruncarea de sulițe și ploaia de pietre aruncate din praștiile locriene. Iar scuturile sunt zdrobite și caii carelor de luptă aleargă nebunește, nefiind nimeni care să-i conducă, iar Sarpedon răstoarnă o parte din meterezele aheilor, și Aias sare în tranșee cu sulița-i mortală, și întreaga bătălie se schimbă și strălucește sub soare. Și totuși cel ce cântă despre război și-l vede cu ochi nevăzători, vede de asemenea pe femeile troiene care lucrează la război, amăgindu-și, cu lucrări de broderie din aur și purpură, inimile speriate, sau înălțând cântecul Atenei, sau încălzind baia lui Hector, care s-ar putea să nu mai treacă niciodată prin porțile Troiei. El o vede pe țesătoarea săracă cântărind lâna ca să nu-și poată înșela stăpânii și totuși să-și poată câștiga pâinea pentru copiii ei. El îi vede pe copii, vede capul din aur al lui Astianax și lipsirea lui de splendoarea cârmei eroului. El îl vede pe copilul Odiseu, umblând cu tatăl său prin livadă și alegându-și meri care să fie doar ai lui. În gura lui Ahile, eroul fatal, norocos, iute al morții, pune Homer cele mai tandre comparații.

"Ce ți-e, Patrocle, de plângi asemenea unei fetițe
Care se ține de maică-sa-n drum, îi dă zor s-o ia-n brațe
Și de pulpan-apucând-o, o tot stingherește din fugă
Și se tot uită cu lacrimi în ochi și se roagă s-o ieie?
Tocmai așa, o Patrocle, verși picuri de fragede lacrimi."

Astfel este starea de spirit a lui Homer, atât de plină de dragoste pentru toate ființele vii, atât de bogată în toată compasiunea umană, puternic mișcată când bătrânul câine Argos îl întâmpină pe stăpânul său Odiseu, pe care nimeni nu l-a recunoscut după douăzeci de ani; el însă l-a recunoscut și a și murit întâmpinându-l pe acesta. Cu toată dragostea lui pentru tot ce este real, care-l face să se oprească cu pasiune asupra fiecărui detalui al armurilor, a folosirii artei, asupra lucrăturii multicolore din aur a scuturilor, a încrustațiilor de pe roțile carelor de luptă, a forjării fierului, a fildeșului cu nuanțe roz al sidonienilor, a pregătirii mâncării și a consumării acesteia și a sacrificării, a câinilor de companie, a viespilor cu obiceiurile lor, a pescuitului, a vânătorii mistreților, a scenelor din băile unde tânăra servitoare toarnă apă pe eroi, a insulelor nedescoperite cu porturi bune și pământ bogat, a aratului, cositului și semănatului, a artei cusutului, a mobilei caselor, a vazelor din aur în care se pune cenușa albă a morților - cu toată încântarea lui pentru ceea ce este real, Homer este cel mai romantic dintre poeți. El umblă cu cel mai sigur pas prin tărâmul de întunecimi al cumplitei Persefona, pe sub plopii ultimelor plaje ale Oceanului. El a auzit muzica sirenei, cântecul lui Circe, descântând în timp ce umbla încolo și-ncoace, aruncând suveica din aur prin țesătură. El intră în peștera mâncătorului de oameni; el cunoaște ținutul fără soare al cimerienilor; el a văzut vara Nordului din fiordul Laestrygons, în soarele miezului de noapte. El a locuit pe insula plutitoare Eol, cu zidul ei de bronz niciodată vătămat și a navigat pe acele bărci ale feacilor, care nu aveau nevoie nici de vâsle și nici de cârmă, care nu se tem de nicio amenințare de vânt sau de maree, care vin, se duc și se-ntorc, supuse unui gând și liniștite ca un vis. El le-a văzut pe cele patru slujitoare ale lui Circe, fiicele izvoarelor și pădurilor și râurilor sacre.

Figurine minoice ale zeiței șarpe

El este omul cu un al șaselea simț, care vede giulgiul învăluindu-i pe cei vii care sunt condamnați și scurgerea pe ziduri a sângelui care încă nu s-a vărsat. El a umblat pe potecile din grădinile Feaciei și a privit fața zeilor care merg acolo și urmăresc împletirea dansului. El a gustat fructul dulce ca mierea al Lotusului, și din mâna Elenei ne aduce nepenthesul egiptean care alungă din minte orice suferință. Lumea sa reală este la fel de reală ca cea a lui Henry al V-lea, insulele lui fermecate sunt încărcate de magia Furtunii. Tinerii pretendenți sunt tot atât de insolenți precum Claudio, plini de prospețime; cerșetorii lui sunt frați ai lui Edie Ochiltree; Nausica lui este soră cu Rosalind, cu un altfel de farmec al purității demne în dragoste. Vrăjitoarele lui ne leagă cu descântecele lor; Elena lui este frumusețea întruchipată; ea are întreaga dulceață a feminității ideale, iar pocăința ei este fără remușcări. Ahile al său este tinerețea însăși, glorioasă, crudă, plină de compasiune, splendidă, tristă, arzătoare și iubitoare și conștientă de blestemul său. Homer, cu adevărat, este egalat doar de Shakespeare, dar el nu are bunăvoința ocazională a lui Shakespeare, capriciul și obscuritatea la modă. Este un poet cu totul de aur, universal precum umanitatea, simplu precum copilăria, muzical precum curgerea râurilor sale uneori, alteori precum valul greu care se sparge al propriului ocean...

"Astfel deci, atât cât slabele cuvinte pot spune despre el, este primul și cel mai mare dintre poeți."

II. Vocabular. Unul din lucrurile cele mai importante pentru cel ce învață orice limbă astfel încât s-o citească cu folos și cu plăcere este însușirea unui vocabular rezonabil de mare. Pentru asta, trebuie învățate temeinic cuvintele care sunt folosite cel mai frecvent. Pentru acest scop, există o carte foarte practică, Homeric Vocabularies, Owen and Goodspeed, publicată de Univarsity of Chicago Press. Cele mai uzuale cuvinte homerice sunt aranjate pe grupe, după frecvența cu care apar. Cartea aceasta ar trebui să fie în mâna fiecărui student care dorește să-și ușureze munca atunci când învață să citească și să se bucure de Homer.

Forme ale verbului grecesc. La învățarea verbului - cea mai dificilă parte a gramaticii grecești -, este extrem de important de știut care forme sunt cele mai importante. Materialul care urmează, cu cele două tabele, alcătuit de profesorul Robbins, va indica partea care trebuie accentuată în procesul de învățare. Aceste tabele vor fi valoroase, nu numai pentru greaca homerică, ci și pentru alte dialecte grecești. Insistând asupra formelor care sunt cele mai comune, va deveni evident că munca va fi mult ușurată, iar verbul grecesc nu va mai fi deloc dificil.

Tabelul I cuprinde rezultatele numărării formelor verbale care se găsesc în zece pagini din Homer, Euripide, Herodot, Demosthene și Platon, și în douăzeci de pagini din Xenofon (zece din Anabasis și zece din Memorabilia). În cele mai multe cazuri, paginile din Oxford Classical Texts sau Bibliotheca Teubneriana au constituit o unitate, iar pentru scopul prezent variațiile în ce privește volumul de text grecesc din pagină nu reprezintă o problemă. S-ar putea observa de asemenea că perfectul I și II au fost luate în considerare împreună, deoarece ele sunt cel mai bine învățate împreună, iar participiul prezent al lui εἰμί a fost inclus în categoria formelor de participiu prezent tematic. ^(*1)

^(*1) O altă libertate pe care mi-am luat-o este de a nu lua în considerare formele de perfect în -μι, ci de a socoti toate formele de perfect laolaltă. Forme de aorist precum ἔβην sunt socotite ca forme în -μι.

"Conținutul Tabelului I clarifică unele aspecte care influențează în mod hotărâtor învățarea limbii grecești. În primul rând, tabelul arată că o mare majoritate a verbelor întâlnite la citirea în limba greacă se regăsesc într-un grup restrâns de forme. Tabelul II va arăta acest lucru și mai clar; se va vedea apoi că nouă sau zece forme reprezintă mai mult de jumătate din verbele limbii grecești de bază, iar douăzeci și patru de forme trei pătrimi din acestea. Nu este oare corect ca noi să ne concentrăm mai întâi asupra învățării acestor forme? Desigur, nu trebuie să ne ghidăm doar pe acest fel de statistici; adesea este avantajos să îvățăm un grup întreg, chiar dacă asta înseamnă să includem anumite forme mai rare împreună cu altele care sunt mai comune. Pe de altă parte, avem aici un cadru clar și practic care ne va determina să introducem anumite forme foarte devreme în procesul de studiu.

Printre acestea, participiul prezent activ merită o atenție specială. Statisticile arată frecvența ridicată a apariției sale, puține fiind propozițiile - și acestea dintre cele mai elementare -, care să poată fi stăpânite fără cunoașterea lui. Mai mult, flexiunea sa poate fi folosită cu ușurință ca introducere la declinarările I și a II-a, având astfel ocazia de a 'împușca doi iepuri dintr-un foc'.

Frecvența aparent mare a prezentului și imperfectului indicativ și a infinitivului prezent ale verbelor în -μι nu se datorează atât lui ἵστημι, τίθημι, δίδωμι și δείκνυμι, cât apariției constante a formelor lui εἰμι și φημί (ἐστί, εἰσί, ἦν, ἦσαν, εἶναι, ἔφη). Aceste forme merită să fie asimilate în fazele incipiente de studiu și probabil că este cel mai bine să fie învățate separat, ceea ce se și întâmplă de obicei, celelalte verbe atematice fiind studiate mai târziu.

Tabelul I
Formele verbale grecești - frecvența și procentajul corespunzător apariției lor

^(*2) Perfect viitor, inclus aici pentru comoditate.

În Tabelul II sunt prezentate cele douăzeci și patru de forme care apar cel mai frecvent în limba greacă de bază.

Tabelul II
Cele mai comune douăzeci și patru de forme verbale

"Din Tabelul II, care este construit pe baza Tabelului I și este de fapt un rezumat al celor mai importante aspecte ce pot fi culese din acesta, s-ar putea concluziona că studentul trebuie, cât mai curând posibil, să ajungă să stăpânească prezentul, imperfectul, aoristul I și II, perfectul, indicativul viitor, infinitivul și participiul, cel puțin optativul activ prezent, conjunctivul, imperativul, verbul εἰμί complet și câteva forme ale lui φημί; stăpânindu-le pe acestea, el va mai avea nevoie de instructor sau de notele din manual doar pentru un sfert din formele verbale pe care le vede și, desigur, această proporție va scădea pe măsură ce progresează."