Vasile Stancu

GREACA HOMERICĂ / Gramatică / Fonologie / Referințe

GH034. Accente. Există trei feluri de accent: accentul ascuțit (), grav () și circumflex (). Exemple: βουλή, plan, βουλὴ καλή, plan bun, μῆνις, mânie.

GH035. Aceste accente se pronunță de obicei toate la fel în zilele noastre, rostind mai puternic silaba accentuată. În greaca antică, se pare că existau diferențe de ton între aceste accente (*5) .

(*5) De fapt, o asemenea abordare încercăm noi în acest material, propunând un sistem de pronunție a accentelor care să se apropie de ceea ce se crede că ar fi fost practica vechilor greci; vezi articolul referitor la accent.

GH036. Accentul ascuțit poate sta doar pe una din ultimele trei silabe ale unui cuvânt, cel circumflex doar pe una din ultimele două, iar accentul grav doar pe ultima.

GH037. Accentul circumflex poate sta doar pe o vocală lungă sau pe un diftong.

GH038. Dacă un diftong (cu excepția diftongilor improprii, vezi GH005) are accent, spirit, sau ambele, acestea trebuie să stea pe cea de-a doua vocală; de exemplu, αὐτούς ei înșiși, οὕνεκα deoarece, οὗτος (Οὗτος) acesta.

GH039. Pentru diftongii improprii, acestea vin peste prima vocală dacă aceasta este minusculă, și înaintea ei dacă este majusculă la început de cuvânt urmată de minuscule.

GH040. Dacă o vocală sau un diftong are atât accent cât și spirit, accentele acut și grav vin după spirit, iar accentul circumflex este plasat deasupra spiritului; de exemplu, ἄναξ, rege, lord protector, ὕστερον, după aceea, ὥς ἔφατο, astfel a vorbit, ἶφι, puternic, cu putere.

GH041. Dacă vocala accentuată este la început de cuvânt, accentul, ca și spiritul, este plasat deasupra ei dacă este minusculă, sau deasupra ei dacă este majusculă urmată de minuscule; de exemplu, Ἄιδι, spre Hades, Ὄλυμπος, Olimp, ἄλγος, suferință, durere.

GH042. Dacă întreg cuvântul este scris cu majuscule, atât spiritul cât și accentul sunt omise.

GH043. Pentru accentuare, silabele vizate sunt ultima, penultima și antepenultima.

GH044. Când antepenultima este accentuată, accentul ei trebuie să fie ascuțit, dar ea nu poate fi accentuată dacă ultima este natural lungă (GH022), sau dacă se termină în una din consoanele duble ξ sau ψ; de exemplu, ἑλώριον, pradă, dar ἑλωρίου (gen.), al prăzii.

GH045. O penultimă accentuată are accent circumflex dacă este natural lungă (GH022) și ultima este natural scurtă; de exemplu, σκῆπτρον, sceptru.

GH046. O ultimă accentuată poate avea accent ascuțit dacă este scurtă (de exemplu, καλός, bun); dacă este lungă, ea poate avea accent acut sau circumflex (de exemplu, ψυχή, suflet, ψυχῆς (gen.), de suflet.

GH047. Diftongii finali αι și οι se consideră scurți la determinarea accentului (cu excepția optativului și a cuvântului οἴκοι, acasă); de exemplu, μῦθοι, cuvinte, θάλασσαι, mări. Acești diftongi sunt de obicei lungi în ceea ce privește cantitatea metrică și trebuie tratați ca atare la citirea versurilor, cu toate că se consideră scurți la determinarea accentului.

GH048. Verbele au în general accent recesiv, adică accentul se retrage cât este posibil spre începutul cuvântului, în măsura permisă de regulile generale de accentuare.

GH049. Un cuvânt cu accent ascuțit pe ultima silabă se numește oxiton.

GH050. Oxitonele își schimbă accentul ascuțit în accent grav înainte de alte cuvinte, dacă între acestea nu există semne de punctuație, în aceeași propoziție, cu excepția situațiilor în care se află înaintea encliticelor (GH053), a silabelor elidate (GH075), sau a pronumelui interogativ τίς, τί, cine? care? ce?; de exemplu, ἀνά în sus, prin, dar ἀνὰ στρατόν, prin tabără.

GH051. Proclitice. Unele cuvinte monosilabice nu au propriul lor accent și sunt strâns legate de cuvântul ce le urmează, ca de exemplu ἐν χερσίν, în mâini, unde ἐν nu are accent. Aceste cuvinte din limba greacă se numesc proclitice și se accentuează numai în următoarele situații:
- când sunt urmate de un enclitic (GH053);
- la sfârșit de propoziție;
- εἰς (ἐς), în, spre, ἐκ (ἐξ), din, ἐν, în, ὡς, precum, când vin după cuvintele pe care le determină.

...

GH053. Enclitice. Un enclitic este un cuvânt care de obicei își pierde propriul accent și este pronunțat ca și când ar face parte din cuvântul precedent, ca de exemplu οἰωνοῖσί τε, iar în ce privește păsările, unde τε (τέ) și-a pierdut accentul și a fost anexat ultimei silabe a cuvântului precedent.

...

GH060. Silabe. Un cuvânt grecesc are atâtea silabe câte vocale plus diftongi are. La împărțirea unui cuvânt în silabe, începutul silabei este o consoană individuală, o combinație de consoane cu care începe cuvântul, sau o oclusivă (GH009) urmată de μ sau ν. Alte combinații de consoane sunt despărțite; de exemplu, ἄν-θρω-πος, om, φα-ρέ-τρη, tolbă, μά-χεσ-θαι, a lupta, ἔ-χω, am, θά-λασ-σα, mare, Ἀ-γα-μέμ-νων, Agamemnon. Cuvintele compuse se împart în silabe în concordanță cu părțile lor inițiale. De exemplu, ξυνέηκε, adunat laolaltă este compus din ξύν și ἕηκε; din ξυνίημι = ξύν + ἵημι = ξυν-ί-η-μι.

...

GH075. Eliziunea. O vocală finală scurtă (foarte rar și diftongii αι și οι) de obicei cade atunci când cuvântul următor începe cu o vocală sau un diftong. Acest fenomen se numește eliziune. Omisiunea se marchează printr-un apostrof ('); de exemplu, στέμματ' ἔχων (de la στέμματα ἔχων), având cunună, οἴκαδ' ἱκέσθαι (οἴκαδε ἱκέσθαι), a sosi acasă, ἐπ' ὤμων (ἐπὶ ὤμων), pe umeri.

...

GH122. Punctuația. Punctuația grecească diferă de cea românească prin aceea că puctul și virgula și două puncte sunt reprezentate printr-un punct deasupra liniei (·), iar semnul întrebării este reprezentat prin punct și virgulă (;).

GH123. Transliterare. Cuvintele din limba română care au corespondent în limba greacă se scriu folosind caracterele românești echivalente celor grecești. Cele care prezintă unele diferențe au fost transliterate după cum urmează:

ζ = z, de exemplu, ζῶον, animal (zoologie, zoon, epizootie)
κ = c, de exemplu, δέκα, zece (decalog, decagon, decadă)
υ = i, de exemplu, πῦρ, foc (pirotehnic, pirogravură, pirolatrie)
αι = e, de exemplu, παῖς, (rădăcina παιδ-), copil (pedagog, pedogeneză)
ει = e, i, ei, de exemplu, χείρ, mână (chirografie), εἴδωλον, (idol), εἰδός, înfățișare (caleidoscop), μουσεῖον, locuința muzelor (muzeu)
οι = e(o), o, de exemplu, οἶκος, casă, cămin (economie, ecologie), ὁμοῖος, la fel (homeopatie, homomorf)
ου = u, de exemplu, βοῦς, bou, vacă (bucolic, Bucefal, bucentaur, bucraniu)
ευ = eu, de exemplu, εὖ, bun (eufonie, eulogie, eufemism). Uneori, ευ = ev, în cuvinte compuse precum εὐάγγελος, mesager de bine / de vești bune (evanghelie, evanghelic).
= r, de exemplu, ῥέω, curg (retoric, reumatism)
γ-nazal (GH008) = nge, nghe, de exemplu, ἄγγελος, mesager (înger, evanghelie, Anghel)
Iota subscris (GH005) a fost în general omis, de exemplu, ᾠδή, odă, Θρῄκη, Tracia. η în greaca homerică, atunci când reprezintă un α din greaca (attică) de mai târziu (GH121), a fost adesea transliterat prin a; de exemplu, Ἥρη, Hera, Ἀθήνη, Atena. Această regulă i se aplică în special lui η atunci când vine după ε, ι, ρ, sau este final.


GH124. Următoarele reguli speciale se aplică la sfârșit de cuvânt:

οι = i: Ἀχαιοί, ahei, Δαναοί, danai.
η = a (uneori e) (GH121): Σπάρτη, Sparta, Ἰθάκη, Itaca, Ἑκάτη, Hecate.
ος = e, sau ος cade cu totul; uneori es, u: Πάτροκλος, Patrocle/Patrocles/Patroclu, Ὄλυμπος, Olimp; dar Λῆμνος, Lemnos, Δῆλος, Delos etc.
ον = o, um: Σούνιον, Sounio, Παλλάδιον, Palladium.
τια, τιη = ție: δημοκρατίη, democrație.
ιη, ια = ia, ie: Ἀρκαδίη, Arcadia, φιλοσοφίη (φιλέω, dragoste, σοφίη, pricepere, înțelepciune), filosofie, literal = dragoste de înțelepciune.

GH125. Numele proprii grecești sunt transliterate potrivit regulilor de mai sus. Ele sunt puse la nominativ (GH139) și se pronunță ignorând accentul grecesc și accentuând penultima silabă (GH043) a cuvântului.