O enclitică este un cuvânt care este atât de strâns legat de cuvântul ce-l precede încât nu are accentul său propriu. Encliticele trebuie deosebite de proclitice, care sunt legate de cuvântul care le urmează (vezi §0512). Procliticele nu ridică nici un fel de probleme speciale legat de accentuarea lor: ele pur şi simplu nu au accent şi nu produc nici o schimbare în modul de accentuare a cuvântului care le precede sau a celui care le urmează. Situaţia este însă foarte diferită la enclitice, care impun regulile de mai jos.
1. Cuvântul dinaintea unei enclitice nu-şi schimbă accentul ascuţit de pe ultima silabă în accent grav.
Exemple:
ἀδελφὸς μου este incorect; ἀδελφός μου este corect.
2. Dacă cuvântul dinaintea unei enclitice are accent ascuţit pe antepenultima silabă sau accent circumflex pe penultima silabă, el mai primeşte un accent suplimentar (ascuţit) pe ultima silabă.
Exemple (audio):
ἄνθρωπός μου
δῶρόν σου
ἄνθρωπός ἐστιν
δῶρόν ἐστιν.
3. Dacă cuvântul dinaintea unei enclitice este el însuşi proclitică sau enclitică, acesta va avea accent ascuţit pe ultima silabă.
Exemple (audio):
εἴς με
ἄνθρωπός μού ἐστιν
1. O enclitică formată din două silabe îşi menţine propriul accent dacă urmează unui cuvânt ce are accent ascuţit pe penultima silabă.
Exemplu (audio):
ὥρα ἐστίν
(Pe de altă parte, ὥρα μου (audio) este de asemenea corect, căci μου este o enclitică formată dintr-o singură silabă).
2. O enclitică îşi păstrează propriul accent dacă există o emfază asupra ei, sau dacă enclitica respectivă este la începutul unei propoziţii.
Ar putea fi util la învăţarea acestor reguli să se considere că enclitica împreună cu cuvântul care o precede ar forma un singur cuvânt, şi apoi să se aplice regulile generale de accentuare. Aceste reguli privitoare la enclitice ar putea fi apoi privite ca o încercare de evitarea a încălcării acestor reguli generale. Astfel, dacă ἄνθρωποσεστιν sau ἄνθρωποσμου sau ἄνθτωποσμε ar fi privite ca fiind câte un singur cuvânt, felul în care sunt accentuate ar încălca regula generală care spune că accentul ascuţit nu poate merge mai departe decât antepenultima silabă. De asemenea, δῶρονμου încalcă regula generală de accentuare care spune că accentul circumflex nu poate fi plasat mai departe de penultima silabă. Ceva deci trebuie făcut. Ceea ce se face de fapt este să se aplice un accent suplimentar, pentru a întrerupe astfel seria lungă de silabe neaccentuate. Urmând această regulă, ὥραεστιν ar deveni ὥράεστιν. Totuşi, nu este de dorit să avem două accente ascuţite în juxtapunere într-un singur cuvânt. De aceea, în acest caz a fost adoptat celălalt mod alternativ de a ieşi din impas, şi anume ca enclitica să-şi păstreze propriul accent.
(Trebuie observat totuşi că modul acesta de a considera aceste lucruri nu va fi valabil în toate cazurile; de exemplu, ὥραμου ar încălca regula generală cum că accentul nu poate sta pe antepenultima silabă dacă ultima silabă este lungă).