GH367. Reduplicație. Perfectul și mai mult ca perfectul (precum și câteva forme de prezent, aorist II și viitor) au la toate modurile o reduplicație (dublare), care de regulă indică o acțiune încheiată (uneori intensificată), sau o stare.
GH368. Verbele care încep cu o consoană simplă, cu excepția lui ρ, aplică un prefix acestei consoane urmat de litera ε; de exemplu, δύω, δέδυκα, intru. Adeseori tema se află în relație de apofonie (GH093-095) față de tema prezentului, ca de exemplu βαίνω (βαν-, βα-), βέβηκα, vin, merg.
GH369. Verbele care încep cu o consoană dublă (GH018), cu două consoane (cu excepția unei oclusive urmată de o lichidă sau o nazală (GH009, 016)), cele care încep cu ρ și unele care încep cu μ, în loc să fie duplicate adaugă un ε, reduplicarea în aceste cazuri având aceeași formă ca și augmentul silabic (GH330-331).
GH370. O oclusivă surdă aspirată, când se reduplică se transformă în corespondenta sa simplă (GH012), ca de exemplu φύω, πέφυκα; θνήσκω, τέθνηκα. Acest proces se numește disimilare (GH119).
GH371. La verbele care încep cu o vocală sau un diftong, reduplicarea are forma augmentului temporal (GH331), ca de exemplu οἴχομαι, ᾤχωκα.
GH372. Verbele care încep cu o vocală ce fusese anterior precedată de o consoană pierdută pot primi reduplicarea în forma augmentului silabic (GH330-331).
GH373. Unele verbe care încep cu α, ε, sau ο urmate de consoană se reduplică prin repetarea vocalei respective și a consoanei și prin lungirea vocalei, α și ε devenind η și ο devenind ω, ca de exemplu ἔδω, ἐδηδώς; ἀραρίσκω, ἄρηρα; ὄλλυμι, ὄλωλα. Aceasta se numește uneori "reduplicare atică".
GH374. Câteva verbe reduplică prezentul prefixându-l cu prima consoană a temei urmată de ι; de exemplu, ἵστημι (σιστημι GH103-104), τίθημι, δίδωμι, ἵημι (σιημι GH103-104), πίμπλημι, γίγνομαι, γιγνώσκω, μιμνήσκω.
GH375. Când perfectul reduplicat începe cu ο consoană, mai mult ca perfectul prefixează reduplicația cu augmentul silabic ἐ; de exemplu, βέβηκα (perfect), ἐβεβήκεα (mai mult ca perfect).
GH376. În alte cazuri, mai mult ca perfectul reține de obicei augmentul temporal (GH331) al perfectului neschimbat.
GH377. Perfectul. Perfectul I (regulat) adaugă -κα, iar mai mult ca perfectul adaugă -κε la tema reduplicată pentru a forma singularul. Dualul și pluralul de regulă au terminațiile perfectului II, uneori cu excepția persoanei a III-a plural, care adesea are terminațiile perfectului I.
GH378. Tema nu este afectată prin adăugarea lui -κα, -κε, cu excepția că o vocală finală scurtă este de obicei lungită (GH346).
GH379. Această formă a perfectului (perfectul I, sau perfectul regulat) se găsește numai la verbe cu temă vocalică și numai la aproximativ douăzeci de verbe în toate poemele homerice.
GH380. Perfectul II. Tema perfectului II (neregulat) se formează prin adăugarea lui -α la tema reduplicată, iar mai mult ca perfectul prin adăugarea lui -ε.
GH381. Perfectul II este mai vechi și mult mai comun în poemele homerice decât perfectul I (sau perfectul κ). El se întâlnește de regulă la verbe cu teme consonantice și uneori la cele cu teme vocalice.
GH382. Singularul perfectului I și II și mai mult ca perfectului activ se află de regulă în relație de apofonie (GH093-095) față de dual și plural, dualul și pluralul având gradul slab (de dispariție) (GH094-095), în timp ce singularul are gradul tare.
GH383. Atât perfectul cât și mai mult ca perfectul sunt rare la Homer, cel din urmă apărând doar la vreo douăzeci de verbe.
GH384. Reduplicarea este omisă ocazional.
GH385. Verbele compuse cu prepoziție (GH338) au de regulă augmentul și reduplicația între prepoziție și verb; de exemplu, ἀμφιβέβηκα, προβέβουλα (ἀμφιβαίνω, προβούλομαι).
GH386. Când viitorul și aoristul II sunt reduplicate, acest lucru se face de obicei în maniera reduplicării perfectului; prezentul este reduplicat în diferite feluri, dar în principal folosind ι (GH374).
GH387. Diateza medie. Terminațiile diatezei medii sunt diferite de cele ale diatezei active.
GH388. Pasiv. Aoristul pasiv are terminații active; celelalte forme de pasiv au terminații medii.