Vasile Stancu

GREACA HOMERICĂ / Gramatică / Fonologie / Referințe

GH084. Contragerea. Atunci când o vocală urmează o altă vocală în același cuvânt, uneori (dar nu în mod obișnuit) are loc o contragere. Când vocalele sunt astfel contrase, regulile sunt următoarele:
1) Vocalele care în mod normal formează diftongi fac acest lucru; de exemplu, α+ι = αι, ο+ι = οι etc.

Observație: Vocalele lungi α, η, ω, când sunt urmate de ι formează în mod normal diftongii improprii ᾳ, ῃ, ῳ (GH005).

2) Două sunete asemănătoare se unesc în sunetul lung comun, adică două sunete a (α), două sunete e (ε, η), două sunete i (ι), două sunete o (ο, ω), sau două sunete u (υ) se unesc pentru a forma sunetele lungi comune (α, η, ι, ω, υ), cu următoarele excepții: εε devine ει, iar οο devine ου.
3) Un sunet o absoarbe un sunet a sau un sunet e și devine o lung (ω), cu excepția că εο devine ευ, iar οε devine ου.
4) Dacă un sunet a vine împreună cu un sunet e, primul dintre ele îl absoarbe pe celălalt și devine lung (α, η).
5) O vocală ce vine înaintea unui diftong care începe cu aceeași vocală poate fi absorbită, iar ε poate fi absorbit înainte de οι. În alte cazuri, o vocală înaintea unui diftong poate fi contrasă cu prima vocală a diftongului, un iota care urmează devenind iota subscris (GH005), iar un υ care urmează, dispărând.

GH085. Tabelul contagerilor


α + α = α ε + α = η η + ε = η ο + ῃ = οι (rar ῳ)
α + α = α ε + αι = ῃ (rar αι) η + ει = ῃ (rar η) ο + ι = οι
α + α = α ε + ε = ει η + η = η ο + ο = ου
α + αι = αι ε + ει = ει η + ῃ = ῃ ο + οι = οι
α + ᾳ = ᾳ ε + η = η η + ι = ῃ ο + ου = ου
α + ε = α ε + ῃ = ῃ η + οι = ῳ ο + υ = ου
α + ει = ᾳ (rar α) ε + ι = ει ι + ε = ι ο + ω = ω
α + η = α ε + ο = ευ ι + ι = ι ο + ῳ = ῳ
α + ῃ = ᾳ ε + οι = οι ο + α = ω (rar α) υ + ι = υ
ᾰ + ι = αι ε + ου = ευ ο + αι = αι υ + υ = υ
α + ι = ᾳ ε + υ = ευ ο + ε = ου ω + α = ω
α + ο = ω ε + ω = ω ο + ει = οι (rar ου) ω + ε = ω
α + οι = ῳ ε + ῳ = ῳ ο + η = ω ω + ι = ῳ
α + ου = ω η + α = η ω + ο = ω
α + ω = ω η + αι = ῃ ω + ω = ω
ε + α = η

...

GH473. Un verb finit se acordă de regulă cu subiectul său nominativ, în persoană și număr, cu următoarele excepții:
1) Un subiect neutru plural poate primi verbul la singular; de exemplu, ᾤχετο κῆλα θεοῖο, au zburat săgețile divine, τὰ δέδασται, acestea au fost împărțite.
2) În cazul a două sau mai multe subiecte legate prin și, verbul se poate acorda cu unul din subiecte, legătura cu celelalte fiind subînțeleasă; de exemplu, μή νύ τοι οὐ χραίσμῃ σκῆπτρον καὶ στέμμα θεοῖο, ca nu cumva sceptrul și cununa zeului să nu-ți folosească, εἰ δὴ ὁμοῦ πόλεμός τε δαμᾷ καὶ λοιμὸς Ἀχαιούς, dacă deodată războiul și ciuma îi zdrobește pe ahei.
3) Când se referă la doi, pluralul și dualul sunt adesea schimbate între ele sau combinate; de exemplu, δεινὼ δέ οἱ ὄσσε φάανθεν, iar ochii ei se-arată cumpliți, τώ οἱ ἔσαν κήρυκε καὶ ὀτρηρὼ θεράποντε, care erau cei doi crainici și slujitori pregătiți ai lui, τὼ δ' αὐτὼ μάρτυροι ἔστων, și aceștia doi să fie martori.